— Melancolicii se înfometează sau se pot sinucide. Maniacii se extenuează adeseori până la a-şi provoca moartea.

  Nietzsche nu răspunse, ci rămase tăcut, privind fix focul.

  — Dar evident, continuă Breuer, acestea sunt foarte departe de situaţia mea, iar tratamentul pentru fiecare din aceste boli nu este filosofic sau psihologic, ci o metodă fizică, precum şocurile electrice, băile, medicamentele, odihna forţată şi aşa mai departe. Uneori, cu pacienţii care au o frică iraţională, trebuie să inventăm câte o metodă psihologică pentru a-i calma. Recent am fost chemat la o femeie în vârstă căreia îi era frică să iasă afară – nu-şi părăsise camera de luni de zile. Ceea ce am făcut a fost să-i vorbesc cu blândeţe până când a căpătat încredere în mine. Apoi, de câte ori o vedeam, o ţineam de mână pentru a-i spori sentimentul de siguranţă şi o conduceam din ce în ce mai departe de camera ei. Dar asta este o improvizaţie de bun-simţ – aşa cum înveţi un copil. Pentru o astfel de muncă nu este neapărat necesar un medic.

  — Toate astea par foarte îndepărtate de sarcina noastră, spuse Nietzsche. Nu există ceva mai relevant?

  — Ei, sigur că sunt mulţi pacienţi care vin în ultima vreme la doctor pentru simptome fizice – cum ar fi paralizia, defecte de vorbire, sau vreo formă de orbire ori de surzenie – ale căror cauze se află în întregime în conflicte psihologice. Noi numim această boală „isterie" – de la cuvântul grecesc pentru uter, hysterus.

  Nietzsche dădu din cap repede, ca pentru a arăta că nu era nevoie să i se traducă din greceşte. Amintindu-şi că fusese profesor de filologie, Breuer se grăbi să continue.

  — înainte se credea că aceste simptome erau provocate de un uter deviat, o idee care, bineînţeles, nu are nici un sens din punct de vedere anatomic.

  — Cum se explică boala la bărbaţi?

  — Din motive neînţelese încă, este o boală a femeilor; nu s-au înregistrat până acum cazuri de isterie la bărbaţi. Am considerat întotdeauna că isteria este o boală care ar trebui să suscite un interes special filosofilor. Poate că ei, şi nu medicii, vor explica de ce simptomele isteriei nu se înscriu în căile anatomice.

  — Ce vreţi să spuneţi?

  Breuer se simţea mai relaxat. Să explice chestiuni medicale unui student atent era pentru el un rol familiar şi confortabil.

  — Ei bine, ca să luăm un exemplu, am văzut pacienţi ale căror mâini sunt amorţite într-un fel care n-ar putea fi în nici un caz provocat de o tulburare nervoasă. Au o amorţire de tip „mănuşă" – nu simt nimic de la încheietură în jos – ca şi cum le-ar fi fost legată în jurul ei o bandă anesteziantă.

  — Şi asta nu are legătură cu sistemul nervos? întrebă Nietzsche.

  — Nu. Funcţionarea nervoasă a mâinii nu se desfăşoară aşa: mâna este deservită de trei nervi diferiţi – radial, ulnar şi median – fiecare având o origine diferită în creier. De fapt, anumite degete sunt deservite jumătate de un nerv, iar cealaltă jumătate de altul. Dar pacientul nu ştie asta. Este ca şi cum pacientul şi-ar imagina că întreaga palmă e deservită de un singur nerv, „nervul palmei" şi apoi îşi creează o tulburare conformă cu imaginaţia lui.

  — Fascinant! Nietzsche deschise caietul şi notă câteva cuvinte. Să presupunem că o femeie este expertă în anatomie şi se îmbolnăveşte de isterie. Ar avea ea o formă corectă din punct de vedere anatomic a bolii?

  — Sunt sigur că da. Isteria este o tulburare ideatică, nu anatomică. Sunt multe dovezi că ea nu implică o tulburare anatomică reală a nervilor. De fapt, unii pacienţi pot fi hipnotizaţi şi simptomele dispar în câteva minute.

  — Astfel, hipnoza este tratamentul curent?

  — Nu! Din nefericire, hipnoza nu este la modă în medicină, cel puţin nu în Vienâ. Are o reputaţie proastă – în primul rând, cred eu, pentru că mulţi dintre hipnotizatori erau şarlatani fără nici o pregătire medicală. Apoi, vindecarea prin hipnoză este întotdeauna temporară. Dar faptul că funcţionează, fie şi pentru scurtă vreme, oferă dovezi asupra cauzei psihice a bolii.

  — Dumneavoastră personal, întrebă Nietzsche, aţi tratat asemenea pacienţi?

  — Câţiva. Este un pacient cu care am lucrat mai mult, al cărui caz ar trebui să vi-l descriu. Nu pentru că vă recomand să folosiţi acest tratament cu mine, ci pentru că vom putea astfel să începem să lucrăm folosind lista dumneavoastră – punctul doi, cred.

  Nietzsche deschise caietul şi citi cu voce tare:

  — Asediat de gânduri străine"? Nu înţeleg. De ce străine? Şi care-i legătura cu isteria?

  — Să clarific. In primul rând, numesc aceste gânduri străine pentru că par să mă invadeze din afară. Nu vreau să le gândesc, dar când le gonesc ele fug doar pentru scurtă vreme şi imediat, perfide, mi se infiltrează din nou în minte. Iar tipurile de gânduri? Ei bine, sunt gânduri despre o femeie frumoasă – pacienta pe care am tratat-o de isterie. Să încep cu începutul şi să vă spun întreaga poveste?

  Departe de a fi curios, Nietzsche păru stânjenit de întrebarea lui Breuer.

  — Ca regulă generală, vă sugerez să-mi dezvăluiţi doar atât cât să înţeleg chestiunea. Vă conjur să nu vă puneţi într-o situaţie jenantă sau umilitoare, nimic bun nu poate ieşi de aici.

  Nietzsche era un tip discret. Breuer ştia asta. Dar nu anticipase că va dori ca şi el să păstreze discreţia. Realiză că trebuia să ia poziţie în această chestiune: trebuia să se destăinuie cât mai complet posibil. Abia arunci, se gândi el, putea Nietzsche să afle că nu e nimic rău în sinceritatea între oameni.

  — S-ar putea să aveţi dreptate, dar mi se pare că mă voi simţi cu atât mai uşurat cu cât vă voi putea vorbi mai mult despre sentimentele mele cele mai intime.

  Nietzsche deveni rigid,