o veritabilă Mary Poppins e asta, vă jur, şi-mi dă un pahar cu oranjadă. Cum de face totul c-o singură mînă, nu-nţeleg, şi cum de poate hrăni şi pruncul şi pe mine în acelaşi timp înţeleg şi mai puţin! Prăjiturelele sînt niţel uscate, spune ea, moaie-le-n oranjadă. Fac tot ce-mi spune ea.

Vocea lui, a lui Dovală, ce se întîmplă cu vocea lui? Cuvintele sînt greu de înţeles, dar în clipele din urmă vocea însăşi e subţirică şi tremurîndă, aproape ca o voce de copil.

— Şi şoferul, frati-său, întinde o mînă spre bancheta din spate, şi soră-sa îi pune-n palmă o prăjiturică. Şi el mai întinde o dată mîna, şi apoi încă o dată. Simt că face asta ca să m-amuze pe mine, pentru că ea nu-i dă voie să-mi spună bancuri. Mergem înainte, nu vorbim. Gata cu prăjiturile, îi spune ea, ai pus stăpînire pe toate, las-un pic şi pentru el. Dar el nu-şi trage mîna înapoi, şi încă-mi face cu ochiul, e cu gura plină, şi ea îi dă iarăşi un dupac după ceafă şi el ţipă: Au! şi rîde. Cînd taică-meu îmi dă un dupac ca ăsta, după ce termină să mă tundă, eu îl şi aştept, şi mi-e şi oleacă teamă. O pălmuţă uşoară care frige, şi care vine şi după vata cu spirt. Îmi dă dupacul cu vîrfurile degetelor, şi-atunci îmi spune la ureche, ca să n-audă clienţii: De saftea, main leben, viaţa mea. Şi acum, e rîndul ei. Lucruri bune de-ale ei. Dar ce-ar fi cel mai bine să gîndesc despre ea acuma? Ce m-ar ajuta cel mai mult? Dintr-odată mi-e teamă să mă gîndesc la ea. Nu ştiu, şi-a pierdut deodată culorile. Unde greşesc eu? O aduc la mine cu de-a sila. Ea nu vrea. O trag cu putere, o trag spre mine cu amîndouă mîinile, trebuie neapărat ca şi ea să fie-n mintea mea. Să nu fie numai el. Nu ceda, îi strig eu; nu te supune, aproape că plîng ca s-o conving, îmi ghemuiesc tot trupul lipit de uşa maşinii, pentru ca şoferul şi soră-sa să nu vadă, şi uite că ea vine, slavă Domnului, stă-n bucătărie cu mormanul de ciorapi pentru remaiat. Şi uite, stau lîngă ea şi-mi fac lecţiile, şi totul e ca de-obicei, şi ea ridică pe ac ochi după ochi, şi-o dată la cîţiva ochi se opreşte, uită de sine însăşi, priveşte în gol, nu-l vede pe el şi nu mă vede nici pe mine. La ce se gîndeşte ea cînd e-aşa? Niciodată n-am întrebat-o. De o mie de ori am fost singur cu ea şi n-am întrebat. Ce ştiu eu? Aproape nimic. A avut părinţi bogaţi, asta ştiu de la tata. Şi era o elevă strălucită, şi cînta la pian, şi vorbeau de-acum despre dat concerte, dar asta e, a fost odată, ea a ieşit din Holocaust cînd avea douăzeci de ani, jumătate de an, în timpul războiului, a fost într-un tren, v-am povestit de-acum. O jumătate de an au ţinut-o ascunsă trei mecanici de locomotivă polonezi într-o nişă dintr-un tren care mergea tot timpul pe aceeaşi linie, dus şi-ntors. Mă păzeau cu rîndul, aşa mi-a spus, şi rîdea cu un fel de rîs strîmb pe care niciodată nu i-l auzisem. Aveam poate doisprezece ani, şi eram în casă numai eu şi cu ea, singuri, şi i-am dat un spectacol, şi ea deodată m-a întrerupt şi mi-a povestit asta pe nerăsuflate, şi gura i-a sărit într-o parte şi cîteva secunde n-a reuşit să se întoarcă la loc, toată partea asta a feţei i-a fugit într-o parte. O jumătate de an, pînă cînd cei trei au hotărît că s-au săturat de ea, nu ştiu de ce, ce s-a-ntîmplat, că deodată, într-o bună zi, cînd au ajuns cu trenul la staţia terminus, holerele alea au aruncat-o fără să şovăie prea mult direct la rampă.

— Să continui? întreabă el cu glas căznit. Ici-colo cîteva capete încuviinţează.

— Nu-mi amintesc exact în ordine, multe lucruri mi se-nvălmăşesc în cap, dar, de pildă, ţin minte pînă azi c-o aud pe soră-sa de pe bancheta din spate spunîndu-şi încetişor: Allah iustur!, şi mi-aduc aminte că şi el, şoferul, a spus mai înainte vorbele astea, şi eu nu ştiu ce-nseamnă asta, ce spun ei despre mine pe limba lor, şi ce semn e ăsta că amîndoi au spus acelaşi lucru. În general, încep să simt că ea – capul ei lucrează tot timpul. Macină. Are tot felul de gînduri despre cu mine, şi eu nu ştiu ce poate ea să tot gîndească. Mai înainte, cînd stătea lîngă jeep şi se uita, am văzut că are pe frunte între ochi nişte cute adînci, două, negre. Mă las un pic mai jos pe scaunul meu, să nu mă poată vedea. Şi-aud tot timpul pruncul cum suge, şi-o dată la cîteva leorpăituri oftează ca un bătrîn, şi mă tensionează şi asta. E vegheat, e îngrijit, cineva are grijă de el, atunci de ce oftează? Şi deodată sora îmi spune: Taică-tău, el ce lucrează?

— Are-o frizerie, îi spun fără să mă gîndesc, el şi asociatul lui. Nu ştiu ce m-a apucat deodată că i-am povestit că are-un asociat. Sînt un dobitoc. Înc-o clipă şi i-aş fi spus că taică-meu rîde de asociatul lui că-i îndrăgostit de maică-mea. Şi chiar îi ţăcăne din foarfeci pe sub nas. Adicătelea ce-o să-i facă dac-o să-l prindă.

— Şi mama? întreabă ea.

— Ce mama? îi spun eu, şi acum chiar mă feresc niţel de ea.

— Şi ea lucrează în frizerie?

— Ce-ţi veni cu frizeria, îi spun eu, ea lucrează la Industria Militară, sortează mijoace de luptă. Deodată simt că parc-ar juca şah cu mine, fiecare-şi face mutarea lui şi aşteaptă să vadă ce-o să facă