celălalt. Nu ştiam că în Industria Militară lucrează femei, spune ea. Lucrează, spun eu. Ea tace. Aşa că tac şi eu. Pe urmă întreabă dacă nu mai vreau prăjiturele. Încep să cred că poate şi prăjiturica e o mutare de şah, şi e mai bine pentru mine să nu iau, iau totuşi, şi imediat simt c-am făcut o greşeală. Nu ştiu ce greşeală anume, dar am făcut o greşeală.

— Mănîncă-mănîncă, spune ea, mulţumită de sine. Eu muşc şi mestec şi-mi vine să vărs.

— Şi fraţi-surori ai? întreabă ea.

— Afară, că veni vorba, de mult nu mai e deşert. Sînt cîmpuri înverzite, sînt maşini obişnuite, particulare, nu de-ale armatei. Încerc să ghicesc după panourile de pe marginea drumului cît timp mai am pînă la Ierusalim, dar toate şoselele astea dinafara oraşului sînt ceva ce eu nu cunosc, şi nu reuşesc să aflu nici măcar dacă mai am o oră sau jumătate de oră sau trei ore, şi nu vreau să-ntreb. Sandvişul şi oul îmi vin tot timpul în sus pe gît, împreună cu prăjiturelele.

— Lăsaţi-mă să vă spun un banc, cere el obosit, şi parcă ar spune: Am nevoie urgentă de un banc, de-un banc pur şi simplu pentru îndulcit gura. Dar două femei, de la două mese diferite, ţipă aproape într-un glas: Continuă povestea, şi imediat se uită una la alta stînjenite, şi una dintre ele strecoară chiorîş o privire către însoţitorul ei. Dovală oftează, îşi întinde corpul, îşi trosneşte degetele, respiră adînc.

— Şi-atunci ea spune, soră-sa, îmi aruncă aşa, ca-ntr-o doară: Şi cum eşti cu taică-tău? Vă-nţelegeţi bine?

— Îmi amintesc că pe loc mi se-ntoarce stomacul pe dos. Şi c-o şterg urgent de-acolo. Nu mai sînt acolo. Nu sînt nicăieri. Eu – în general, n-am voie să fiu în vreun loc. Şi, ca să mă-nţelegeţi bine, deschideţi pentru o clipă nişte paranteze, am o mie de trucuri ca să nu fiu nicăieri, sînt campion mondial la a nu fi, dar deodată nu reuşesc să-mi amintesc de nici unul din trucurile astea. Nu glumesc: cînd mă cotonogea, mă antrenam să-mi opresc bătăile inimii, să le cobor la douăzeci sau treizeci pe minut, ca şi cum aş fi fost în hibernare, la asta voiam să ajung, ăsta era visul meu, şi-n afară de asta mă antrenam, o să rîdeţi, cum să-mprăştii durerea din locul de pe corp în care primeam lovitura în alte părţi ale corpului, s-o-mpart între toate locurile astea, să suporte toate, cum ar veni, aceeaşi povară. În timp ce el mă plesnea îmi imaginam că vine o caravană de furnici să ia durerea de la obraz sau de la burtă, şi într-o secundă furnicile fărîmiţează durerea asta, şi cară fărîmiturile în locuri ale trupului care sînt mai puţin sensibile la dureri.

Se leagănă uşurel înainte şi înapoi, se adînceşte în sine. Lumina care cade pe el de sus îl înveleşte într-un fel de văl care parcă se-ngroaşă. Dar atunci deschide ochii şi o priveşte îndelung pe femeia cea mărunţică, şi după aceea – iaca, iarăşi face asta – îşi mută privirea asupra mea cu acea mişcare domoală a trecerii flăcării de la o lumînare la altă lumînare. Şi iarăşi nu înţeleg ce vrea el să spună cu asta, sau ce doreşte să preiau de la femeia asta, dar simt că are nevoie de un semn de aprobare din partea mea, şi eu îi încuviinţez cu privirea că el şi cu ea şi cu mine ţinem aici împreună un fir împletit în triunghi, un fir a cărui semnificaţie o voi înţelege poate cîndva.

— Dar soră-sa e ca el. Nu se dă bătută. N-am auzit, spune ea şi-mi pune-o mînă pe umăr. Ce-ai spus? Eu ţin cu putere clanţa portierei. Ce-i veni să pună mîna pe mine. Ce-s toate întrebările astea? Poate că totuşi şoferul ştie ceva şi i-a spus şi ei? Creierul începe să lucreze turbo: de fapt, cît timp am dormit în jeep în curte pînă cînd m-au trezit? Şi ea între timp a pregătit sandvişurile şi ouăle răscoapte şi băutura, şi poate că el stătea lîngă ea în bucătărie şi i-a povestit tot? Chiar şi lucruri pe care eu nu le ştiu? Din nou îmi vine greaţă. Dacă deschid portiera aici, mă rostogolesc niţel pe şosea, încasez cîteva lovituri, nici nu se cunoaşte, şi mă ridic şi fug pe cîmp şi n-o să fiu găsit pînă se termină înmormîntarea, şi asta o să fie după ce totul s-a isprăvit, şi eu n-o să trebuiască să fac nimic, şi-n general cine-a spus că trebuie să fac ceva, şi-n general de unde urmează că pasămite totul cade pe mine? Sîntem în regulă, îi spun eu, ne-nţelegem, dar cu maică-mea mai bine.

— Să mor dacă ştiu cum de mi-au ieşit pe gură cuvintele astea. Niciodată nimănui de pe lume nu i-am povestit ce se-ntîmplă la noi acasă, niciodată de cînd mă ştiu, nici copiii din clasă, nici măcar prietenii mei cei mai buni, nimeni n-a auzit de la mine un cuvînt, şi-atunci cum, aşa deodată, îmi vărs aici tot sufletul în faţa unui om străin? Unei femei despre care nici măcar nu ştiu cum o cheamă? Şi-n general, ce-i treaba ei cu cine mi-e mie bine şi cu cine mi-e nu ştiu cum? Mi s-a făcut rău. Am văzut negru înaintea ochilor. Am început să mă gîndesc, să nu rîdeţi, că poate în prăjiturelele ei e o substanţă, ceva, din alea care te fac să vorbeşti ca la interogatoriile de la poliţie, pînă cînd recunoşti.

Pe faţa lui se citeşte o groază lunatică: el e acolo. E acolo cu toată fiinţa lui.

— Şi şoferul îi spune încetişor: Dă-i pace, poate că nu-i