care constituie corpul fiecăreia dintre puteri rămâne întotdeauna ne violat. Mai mult decât atât, forţa de muncă a popoarelor din jurul Ecuatorului nu este, în realitate, vitală pentru economia mondială; aceşti oameni nu adaugă nimic avuţiei globale a omenirii, din moment ce întregul produs al muncii lor este consumat pentru ducerea războiului, iar scopul fiecărui război este acela de a ajunge într-o situaţie favorabilă pentru a declanşa un nou război. Forţa de muncă a Populaţiilor înrobite permite accelerarea tempo-ului stării neîntrerupte de conflict. Dar, chiar dacă aceste populaţii nu ar exista, structura societăţii mondiale şi procesul prin care aceasta se menţine nu ar fi esentialmente diferite.

Principalul scop al războiului modern-conform Principiilor dublugânditului, acest scop este şi, în acelaşi timp, nu este recunoscut de capetele conducătoare ale Partidului Interior — este acela de a consuma produsul maşinii, fără a ridica nivelul general de trai. Încă de la sfârşitul secolului XIX, printre problemele latente în societatea industrializată a fost şi aceea de a găsi ceva de făcut cu surplusul de bunuri de larg consum. In prezent, când puţini oameni au ce mânca în cantităţi suficiente, această problemă, desigur, nu este urgentă şi nu ar fi devenit urgentă nici dacă nu ar fi existat un proces artificial de distrugere. Lumea de astăzi este o lume despuiată, înfometată, ruinată, chiar şi faţă de cea dinainte de 1914 şi cu atât mai mult faţă de viitorul utopic pe care-l prefigurau oamenii acelor timpuri. La începutul secolului XX, imaginea unei societăţi a viitorului incredibil de bogată, de tihnită, de ordonată şi de eficientă — o lume antiseptică, strălucind a sticlă, oţel şi beton armat alb ca laptele — făcea parte din conştiinţa aproape a fiecărui individ alfabetizat. Ştiinţa şi tehnologia se dezvoltau într-un ritm prodigios şi era de presupus că aveau să se dezvolte în continuare. Şi totuşi, nu s-a întâmplat aşa, pe de o parte datorită sărăcirii provocate de o lungă serie de războaie şi revoluţii, pe de altă parte fiindcă progresul ştiinţific şi tehnic depind de un sistem de gândire empirică imposibil de menţinut într-o societate strict înregimentată, în general, lumea este mai primitivă astăzi decât în urmă cu cincizeci de ani. Unele regiuni înapoiate au progresat şi au fost dezvoltate anumite tehnologii, întotdeauna legate, într-un fel sau altul, de înfruntările militare şi de spionajul poliţienesc, dar inovaţia şi experienţa au dispărut aproape de tot, iar ravagiile războiului nuclear din anii cincizeci nu au fost înlăturate în întregime. Şi totuşi, pericolul inerent pe care-l reprezintă maşina este în continuare activ, încă în momentul primei apariţii a maşinii, orice om cu capul pe umeri îşi putea da seama că nevoia de corvezi omeneşti şi, plecând de aici, într-o oarecare măsură, nevoia inegalităţii între oameni dispăruseră. Dacă maşina ar fi fost utilizată în această direcţie în mod conştient, atunci foametea, munca excesivă, mizeria, analfabetismul şi boala ar fi fost eradicate în răstimpul câtorva generaţii. Realitatea a confirmat că, fără a fi folosită cu acest scop anume, ci printr-un fel de proces automat — prin producerea unei avuţii care, uneori, nu putea să nu fie distribuită —, maşina a ridicat, într-adevăr, foarte mult nivelul de trai al omului mediu, într-o perioadă de circa cincizeci de ani, la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Dar la fel de limpede a devenit şi faptul că o creştere globală a avuţiei ameninţa să distrugă — si, de fapt, într-un anume sens, a şi distrus — societatea ierarhizată, într-o lume în care fiecare ar fi muncit puţine ore pe zi, ar fi posedat o maşină sau chiar un avion, într-o astfel de ipotetică lume, forma cea mai evidentă şi poate cea mai importantă de inegalitate ar fi dispărut. Devenită generală, bogăţia ar fi şters deosebirile. Desigur, se putea imagina o societate în care bogăţia, n sens de bunăstare, adică posesiuni personale şi comodităţi, să fie echitabil distribuită, iar puterea să rămână în mâinile unei mici caste privilegiate. Dar o asemenea societate nu ar fi putut, practic, rămâne stabilă prea mult timp. Fiindcă, dacă toată lumea s-ar bucura de tihnă în egală măsură, atunci narea masă a celor scufundaţi, în mod normal, în sărăcie s-ar cultiva şi ar învăţa să gândească independent; pasul următor ar fi să realizeze, mai devreme sau mai târziu, că minoritatea privilegiată nu are nici o funcţie şi s-o dea la o parte, „Până la urmă, o societate ierarhizată nu este posibilă decât bazându-se pe sărăcie şi ignoranţă, întoarcerea la un trecut agricol, aşa cum propovăduiau gânditori de la începutul secolului XX, nu era o soluţie realizabilă, atât pentru că venea în conflict cu tendinţa către mecanizare, devenită cvasi-instinctivă în toată lumea, cât şi pentru că o ţară nedezvoltată din punct de vedere industrial rămânea, militar vorbind, neajutorată şi descoperită în faţa dominaţiei directe sau indirecte a rivalilor mai avansaţi. Nici soluţia de a ţine masele în stare de sărăcie prin restrângerea producţiei de mărfuri nu a fost satisfăcătoare. Acest lucru s-a petrecut pe scară largă în timpul ultimei faze a capitalismului, în linii mari între anii 1920 şi 1940. Economia multor ţări a fost lăsată să stagneze, pământul a fost lăsat să se sălbăticească, fondurile fixe nu au mai fost reînnoite, secţiuni mari ale populaţiei au fost împiedicate să muncească şi întreţinute de Stat prin ajutorul de şomaj. Dar şi această situaţie pe de o parte a atras după sine slăbirea capacităţii de luptă, iar pe de altă parte, cum privaţiunile pe care le menţinea erau vizibil ne-necesare, a făcut inevitabilă fortificarea opoziţiei.

Problema era aşadar, următoarea: cum să faci, ca maşinăria industriei să funcţioneze, fără a spori avuţia reală a omenirii, adică mărfurile sa fie produse, dar să nu fie circulate, în practică, singura modalitate de a atinge acest dublu scop a fost menţinerea neîntreruptă a stării de război.

Esenţa războiului constă în distrugere — nu neapărat de vieţi omeneşti, ci a produselor muncii omului. Războiul este o modalitate unanim acceptată de a zdrobi în bucăţi, de a răspândi în stratosfera sau de a scufunda In adâncurile oceanului acele produse care ar putea fi, altminteri, folosita pentru a dărui maselor prea mult