confort si, în (ultimă instanţă, prea multă inteligenţă. Chiar şi atunci când armele destinate războiului nu sunt distruse, simpla lor producere rămâne o modalităţi convenabilă de a cheltui forţa de muncă fără a fabrica nimic ce s-ar putea consuma. O Fortăreaţă Plutitoare, de exemplu, are înglobat în ea un volum de muncă suficient construirii mai multor sute de cargouri, în cele din urmă, este dată la o parte ca fiind învechită, fără să fi adus cuiva, vreodată, vreun câştig material şi apoi, irosindu-se alt volum imens de muncă, se construieşte o nouă Fortăreaţă Plutitoare, în principiu, efortul de război este în aşa fel calculat, încât să înghită orice surplus care ar putea rămâne după satisfacerea minimelor nevoi ale populaţiei. De fapt, nevoile populaţiei sunt întotdeauna subestimate, având ca rezultat lipsa cronică a cel puţin jumătate din cele necesare vieţii; dar acest lucru este socotit un avantaj. Este perfect deliberată politica de a menţine chiar şi categoriile favorizate la limita greutăţilor, deoarece o stare generală de lipsuri face să sporească importanţa micilor privilegii, amplificând astfel deosebirile dintre o categorie şi alta. După criteriile începutului de secol XX, până şi un membru al Partidului Interior duce o viaţă austeră şi trudită, şi totuşi, micile comodităţi de care se bucură — apartamentul spaţios şi bine împărţit, stofa mai bună a hainelor, mâncarea, băutura şi ţigările de calitate mai bună, cei doi-trei servitori, maşina sau elicopterul personal — toate acestea îl plasează într-o lume diferită de cea a membrilor Partidului Exterior, pe când aceştia beneficiază de avantaje sunt ilare faţă de masele subjugate pe care le numim „proli”. Atmosfera socială este aceea a unui oraş asediat, în care faptul de a avea sau de a nu avea o naică de carne de cal face diferenţa între bogăţie Şi sărăcie. Si, totodată, conştiinţa de a fi în stare de război si, deci, în continuu pericol, face ca încredinţarea întregii puteri unei mici caste să pară condiţia firească şi inevitabilă a supravieţuirii. Războiul, aşa cum se va vedea în continuare, nu numai că săvârşeşte distrugerea necesară, dar o săvârşeşte într-o manieră acceptabilă din punct de vedere psihologic. Desigur, în principiu ar fi foarte simplu să se cheltuiască surplusul de forţă de muncă al omenirii construind temple şi piramide, săpând găuri în pământ şi astupându-le apoi la loc, sau chiar producând mari cantităţi de bunuri şi dându-le apoi foc. Dar o asemenea abordare a problemei ar asigura numai latura economică, nu şi pe cea emoţională necesară unei societăţi ierarhizate. Ceea ce importă, aici, nu este starea de spirit a maselor, a căror atitudine nici nu contează, atâta vreme cât muncesc fără întrerupere, ci starea de spirit a Partidului însuşi. Până şi celui mai umil membru al Partidului i se cere să fie competent, sârguincios şi chiar şi inteligent într-o mică măsură, dar la fel de necesar este ca el să fie un fanatic, un credul şi un ignorant, ale cărui stări de spirit precumpănitoare să fie teama, ura, adoraţia şi triumful orgiastic. Cu alte cuvinte, este necesar ca mentalitatea lui să fie aceea potrivită stării de război. Nu contează dacă războiul are, într-adevăr, loc, nici dacă se desfăşoară bine sau rău, din moment ce nu poate fi vorba de o victorie decisivă. Nu trebuie decât să existe starea de război. Sciziunea intelectului, pe care Partidul o aşteaptă de la membrii săi şi care poate fi mai uşor atinsă într-o atmosferă de război, a devenit astăzi cvasi-universală, dar ea se dovedeşte cu atât mai pregnantă, cu cât urci mai sus în ierarhie. Nicăieri altundeva decât în Partidul Interior nu sunt mai energice demenţa războinică şi ura faţă de duşmani, în calitatea sa de diriguitor, un membru al Partidului Interior trebuie să ştie, uneori, ca nu este reală cutare sau cutare ştire de pe frontul de luptă si, de multe ori, el poate fi conştient că întregul război este fals şi că ori nu are loc, ori este purtat pentru cu totul alte scopuri decât cele declarate sus şi tare; dar o asemenea conştiinţă el şi-o poate uşor neutraliza prin tehnica dublu-gânditului. În tot acest timp, nici unui membru al Partidului Interior nu i se zdruncină, nici pentru o clipă, credinţa de-a dreptul mistică pe care o are, că războiul este real şi că el nu se poate sfârşi decât victorios, cu Oceania devenită stăpâna incontestabilă a întregii lumi.

Toţi membrii Partidului Interior fac din această inerentă cucerire o profesiune de credinţă. Ea urmează să fie realizată ori printr-o continuă anexare de teritorii, care ar avea ca rezultat o zdrobitoare superioritate militară, ori prin descoperirea unei arme noi, imposibil de contracarat. Cercetarea pentru crearea de noi arme continuă fără întrerupere, rămânând una dintre foarte puţinele activităţi în care modul de gândire inventiv sau speculativ îşi mai poate găsi un debuşeu. Astăzi, în Oceania, Ştiinţa, în sensul vechi al termenului, nu mai există. Nouvorba nici nu are vreun cuvânt pentru „ştiinţă”. Modalitatea empirică de gândire, care a stat la baza tuturor descoperirilor ştiinţifice ale trecutului, se opune principiilor celor mai importante ale SOCENG-ului. Chiar şi progresul tehnologic nu mai are loc decât atunci când produsele sale pot fi utilizate, într-un fel sau altul, la îngrădirea libertăţii umane, în toate domeniile, omenirea fie stă pe loc, fie dă înapoi. Pământul este cultivat cu pluguri trase de cai, în timp ce cărţile sunt scrise cu ajutorul maşinilor. Dar, în anumite ramuri de importanţă vitală — mai concret spus, războiul şi spionajul poliţienesc — abordarea empirică este încurajată sau, cel puţin, tolerată. Cele două ţeluri ale partidului sunt acestea: să cucerească întreaga suprafaţă a planetei şi să suprime, o dată pentru totdeauna, posibilitatea gândirii independente. In aceste două scopuri, Partidul se preocupă de rezolvarea a două mari probleme: prima este aceea de a putea atia, împotriva voinţei sale, ce gândeşte tiecare, iar a doua, de a putea ucide mai multe sute de milioane de oameni în câteva secunde, fără un avertisment prealabil, în măsura în care mai există cercetare ştiinţitică, ea nu are decât acestei două orientări.

Omul de ştiinţă de astăzi este fie o combinaţia între