şi-au făcut acum tabără furnicile, 24 se încăpăţânează să nu creadă că surorile ei roşcate au ucis un zeu, susţinând faţă de 103 că au confundat probabil cine ştie ce alt animal uriaş cu un Deget.

Şi dacă, totuşi, a fost un Deget, se poate ca acesta să se fi prefăcut doar ca a murit. Poate că a vrut să le testeze astfel reacţia şi să le măsoare îndârjirea. În pofida reputaţiei sale de naivă, 24 le dă lovitura de graţie: dacă Degetul e mort, unde îi este cadavrul?

103 manifestă o oarecare nedumerire şi nimic mai mult. Ea afirmă că l-a străbătut pe unul în lung şi în lat şi că are în prezent o idee mult mai exactă asupra problemei.

În timp ce emite toate acestea spre 24, ideea ia naştere în creierele sale: de ce să nu redacteze un feromon memorie despre Degete? Pe loc, ia puţină salivă şi înscrie în ea:

 

Feromon: Zoologie

Temă: Degetele

Salivatoare: 103 683

Data: anul 100 000 667

1) Degetele există.

2) Degetele sunt vulnerabile. Pot fi omorâte cu venin de albină.

Note asupra ultimei observaţii:

a) S-ar putea să mai existe şi alte feluri de-a ucide Degetele, dar singurul care s-a dovedit eficace până în clipa de faţă este veninul de albină.

b) Va fi nevoie de o cantitate enormă de venin de albină dacă vrem să ucidem toate Degetele.

c) Cu toate acestea, Degetele rămân în continuare foarte greu de ucis.

3) Degetele sunt mult mai mari decât ceea ce pot cuprinde ochii noştri în câmpul vizual.

4) Degetele sunt calde.

5) Degetele sunt acoperite cu un strat de fibră vegetală, ca o piele artificială colorată. Nu sângerează când este străpunsă cu mandibula. Doar pielea de dedesubt sângerează.

103 îşi înalţă antenele, încercând să-şi adune amintirile, apoi continuă:

6) Degetele au un miros foarte puternic, care nu seamănă cu nimic cunoscut.

Furnica observă un grup de muşte care fac roată în jurul unei bălţi de un roşu întunecat.

7) Degetele au sânge roşu, la fel ca păsările.

Picătura aceea de sânge e pe cale de-a atrage o mulţime de muşte zumzăitoare.

8) Dacă Degetele sunt...

Nu se poate lucra în asemenea condiţii, e limpede. Muştele se află în plin ospăţ. Din pricina zumzetului, nu te mai poţi auzi. 103 e nevoită să se întrerupă şi vrea să-i împrăştie pe mâncătorii de stârvuri.

Dar gândindu-se mai bine, ajunge la concluzia că muştele pot fi de folos cruciadei.

 

 

 

99. ENCICLOPEDIE

 

CADOU: La muştele verzi, femela îl devorează pe mascul în timpul împerecherii. Emoţiile îi fac poftă de mâncare şi primul cap care zăboveşte pe lângă ea i se pare un prânz excelent. Dar masculul, deşi vrea să facă dragoste, nu vrea să moară ronţăit de iubita lui. Astfel încât, pentru a ieşi din dilema aceasta insolubilă ― a obţine Erosul fără Thanatos ― masculul muştei verzi a descoperit o stratagemă. El aduce nişte mâncare pe post de "cadou". În consecinţă, când doamna muscă verde simte un gol în stomac, ea se poate servi cu o fărâmă de carne, iar partenerul ei poate să se împerecheze mai departe fără pericol.

La o specie mai evoluată, masculul îşi aduce bucata de carne de insectă împachetată într-un cocon transparent, câştigând astfel un surplus preţios de timp.

O a treia specie de muşte a tras concluziile ce se impuneau din faptul că timpul necesar deschiderii cadoului era mult mai important, din punctul de vedere al masculului, decât calitatea cadoului în sine. La această a treia specie, coconul de ambalaj este gros, voluminos şi... gol. Până când femela apucă să descopere înşelăciunea, masculul şi-a terminat treaba.

Ca urmare, fiecare şi-a modificat comportamentul, adaptându-se: la muştele de tip empis, de exemplu, femela scutură coconul pentru a verifica dacă nu e gol. Dar... şi aici există o cale de-a o păcăli. Masculul, prevăzător, umple pachetul cu propriile sale excremente, îndeajuns de grele ca să pară nişte bucăţi de carne.

 

EDMOND WELLS,

Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II..

 

 

 

100. LAETITIA A EVADAT

 

Sosind la închisoare, comisarul Méliès ceru să o vadă pe Laetitia Wells.

― Cum a reacţionat la încarcerare? îl întrebă el pe director.

― În nici un fel. Nu a reacţionat deloc.

― Ce vreţi să spuneţi?

― De când se află aici, doarme întruna. N-a mâncat nimic şi nici măcar n-a băut o înghiţitură de apă. N-a mişcat deloc. Doarme şi nu poate fi trezită de nimic.

― De când doarme?

― De şaptezeci şi două de ore.

Jacques Méliès nu se aşteptase la o asemenea reacţie. De obicei, femeile pe care le aresta plângeau sau scoteau ţipete de furie, dar în nici un caz nu dormeau.

Telefonul începu să sune.

― E pentru dumneavoastră, spuse directorul.

Era inspectorul Cahuzacq.

― Şefule, sunt cu legistul şi pare să fie o problemă. Furnicile ziaristei... mă rog, nu mai mişcă nici una din ele. Ce zici de asta?

― Zic că... Zic că hibernează, asta-i tot.

― În plin august? se miră inspectorul.

― Desigur! făcu Méliès sigur pe el. Émile, spune-i medicului legist că o să trec pe la el puţin mai târziu.

Jacques Méliès închise telefonul, livid.

― Laetitia Wells şi furnicile ei hibernează.

― Vă rog?

― Da, am studiat asta la biologie. Când e frig sau plouă, sau când le-a dispărut regina, insectele îşi încetează orice activitate şi îşi încetinesc ritmul cardiac, până ce adorm sau mor.

Cei doi goniră prin coridoarele închisorii până la celula Laetitiei Wells. Ajunşi acolo, se liniştiră însă repede. De pe buzele tinerei femei ieşea un sforăit uşor. Méliès o apucă de încheietură şi constată că pulsul îi era cam prea lent. Se apucă să o scuture până ce ziarista se trezi.

Laetitia îşi întredeschise ochii mov, păru să întâmpine oarece dificultăţi până să-şi dea seama unde se află, apoi îl recunoscu, în sfârşit, pe comisar. După care adormi la loc, zâmbind. Méliès preferă să nu ia în seamă pentru moment sentimentele amestecate care îl tulburau.

Se întoarse spre directorul închisorii:

― O să vedeţi că mâine