să scoată nici măcar un sunet. A fost un om de mare altitudine spirituală, şi versurile lui mi s-au părut atunci foarte viguroase. Dar n-am ţinut minte niciunul, şi acum n-am de unde le aduna pentru ca, fie şi numai din aceste pietricele, să-i ridic un monument funerar.

  Aşa că păstrăm tăcerea şi încărcăm argilă cu mâinile. Plouă fără istov. Dar nu numai că nu suntem scoşi din carieră; îşi face apariţia Matronina, aruncând tăioase flăcări pe sub pleoape (şi-a pus o glugă neagră peste baticul roşu) şi, de pe buza râpei, îi ordonă ceva brigadierului, arătând cu mâinile spre diferite colţuri ale carierei. Aflăm că astăzi brigada nu va înceta lucrul la sfârşitul schimbului, la ora două, ci va fi ţinută în carieră până la îndeplinirea normei. Abia atunci se vor da şi masa de prânz, şi cina.

  La Moscova, construcţia stagnează din lipsa de cărămizi.

  Dar Matronina pleacă şi ploaia se înteţeşte. Bălţi blond-roşcate se alcătuiesc pretutindeni pe stratul de argilă, inclusiv în vagonetul nostru. Roşcaţi ne sunt carâmbii cizmelor, mantalele ni s-au umplut şi ele de pete roşcate. Mâinile ne-au înţepenit din pricina argilei reci, deja nici cu ele nu mai putem arunca nimic în vagouet. Aşa că abandonăm această ocupaţie zadarnică, ne căţărăm undeva mai sus, pe un petic de iarbă, şi ne aşezăm acolo cu capetele plecate şi cu gulerele mantalelor trase peste ceafă.

  De departe am părea două pietroaie roşcate în mijlocul câmpului.

  Undeva, colegii noştri de generaţie învaţă pe la Sorbone şi Oxforduri, joacă tenis în vastul lor timp liber, dezbat, în cafenele studenţeşti, problemele mapamondului. Publică deja, expun tablouri. Se dau de ceasul morţii să găsească modalităţi noi de a deforma lumea nu îndeajuns de originală ce-i înconjoară. Sunt supăraţi pe clasici, că au epuizat subiectele şi tematica. Sunt supăraţi pe guvernele şi reacţionarii lor că nu vor să priceapă şi să preia experienţa sovietică de avangardă. Deapănă interviuri în microfoanele radioreporterilor, ascultându-şi propriul glas şi explicând cu cochetărie ce voiau să spună în ultima sau prima lor carte. Emit judecăţi categorice despre orice pe lumea asta, dar mai cu seamă despre prosperitatea şi suprema echitate din ţara noastră. Numai cândva, la bătrâneţe, alcătuind enciclopedii, se vor mira negăsind nume ruseşti de valoare pentru a ilustra literele noastre, toate literele noastre…

  Ploaia ne răpăie pe cefe, frisoane reci ne cutremură spinările umede.

  Privim împrejur. Vagonete încărcate numai pe jumătate ori zăcând într-o rână. Toţi au plecat. Nimeni în toată cariera, nimeni pe tot câmpul de dincolo de zonă. Sub vălul cenuşiu – satul în sacralitatea lui, cocoşii toţi s-au pitit şi ei prin cotloane ferite de ploaie.

  Ne luăm lopeţile, ca să nu ni se fure – sunt înregistrate pe numele noastre – şi, târându-le după noi ca pe nişte roabe grele, mergem, ocolind atelierul Matroninei, până la şopronul unde, împrejurul cuptoarelor Hoffmann în care se ard cărămizile, şerpuiesc nişte galerii părăsite. E curent aici şi e frig, dar nu plouă. Ne aşezăm în colb sub o arcadă de cărămidă şi stăm acolo.

  Nu departe de noi se înalţă o grămadă mare de cărbune. Doi zeki scormonesc în ea, caută ceva cu înfrigurare. Când găsesc, încearcă acel ceva cu dinţii, apoi îl vâră într-o traistă. Apoi se aşază şi mănâncă din bucata aceea neagră-cenuşie.

  — Ce mâncaţi, băieţi?:

  — Argilă de mare. Nu e interzisă de medici. Bine nu-ţi face, da’ nici rău. Molfăi un chil pe zi, ca adaos la raţie şi, chipurile, te-ai ghiftuit. Căutaţi şi voi. E câtă vrei prin cărbune…

  Nici până seara, cariera nu îndeplineşte norma. Matronina porunceşte să fim ţinuţi acolo şi peste noapte. Dar uite că becurile se sting pretutindeni, e o pană de curent, zona rămâne fără lumină şi suntem convocaţi cu toţii la postul de gardă. Ni se ordonă să ne ţinem de mâini şi, cu escortă întărită, în lătrat de câini şi de înjurături, suntem conduşi în zona de locuit. E beznă în jur. Înaintăm fără să vedem unde-i apă, unde uscat, fleşcăind prin noroi, poticnindu-ne şi trăgându-ne unul pe altul.

  Şi în zona de locuit e întuneric, se zăreşte doar gura sobei pentru „gătit individual”, răspândind o roşiatică lumină de iad. Şi la cantină – două lămpi cu gaz lângă ghişee: nu poţi reciti lozinca, nu poţi vedea în strachină porţia dublă de zămârcă de urzici: o leorpăi pe pipăite.

  Şi mâine va fi la fel, şi în fiecare zi de-acum încolo: şase vagonete de argilă roşcată, trei polonice de zeamă-nnegurată. Slăbiserăm noi şi în închisoare, dar aici ne sfrijim văzând cu ochii. In capete parcă tot timpul ne ţiuie ceva. Curând ne va cuprinde acea plăcută stare de sfârşeală, în care e mai uşor să cedezi decât să lupţi.

  În barăci – beznă s-o tai cu cuţitul. Ne lungim în hainele ude pe scândurile goale şi ni se pare că dacă nu ne dezbrăcăm defel o să ne fie mai cald, ca sub o compresă.

  Ochii larg deschişi spre plafonul negru, spre cerul negru.

  O, Doamne, Dumnezeule! Sub ploaia de obuze şi bombe, te-am rugat să mă scapi cu viaţă. Acum te rog să mă mântui cu moarte…

  Capitolul 7

  VIAŢA DE ZI cu ZI A BĂŞTINAŞILOR A POVESTI despre viaţa exterioară monotonă a băştinaşilor Arhipelagului pare cât se poate de lesne şi de la îndemâna oricui. Dar şi cât se poate de dificil, totodată. Ca în toate cazurile de acest gen, povestirea trebuie să cuprindă viaţa cotidiană începând dintr-o dimineaţă şi până în dimineaţa următoare, dintr-o iarnă şi până în iarna următoare, de la naştere (sosirea în primul lagăr) şi până la moarte (moarte). Şi trebuie vorbit despre toate-toate insulele şi insuliţele deodată.

  Fireşte, nimeni nu poate îmbrăţişa o asemenea materie; de fapt, şi de parcurs tomuri întregi cred că ar fi plicticos.

  Viaţa băştinaşilor înseamnă muncă, muncă, muncă; frig, foame şi vicleşug. Munca asta se desfăşoară, pentru cei ce n-au izbutit să dea din coate şi