prevăzuseră nu numai ca şinele să suporte vagonetul, ci şi podeaua greutatea împingătorului, or, la noi, scândurile erau putrede, rupte, iar mie îmi tot aluneca piciorul şi cădeam. Prevăzuseră, cu siguranţă, şi o ventilaţie pentru camerele acelea, care însă nu exista, şi până terminam eu acolo toată tevatura cu aşezarea cărămizilor (mişcările îmi deviau adesea, etajerele se agăţau, nu se fixau ca lumea, cărămizile umede îmi alunecau în cap), înghiţeam atâta oxid de carbon, încât ieşeam cu traheea iritată.

  Aşa că n-am prea plâns după atelier, când am fost expediat din nou la carieră. Se intrase în criză de săpători, căci şi aceştia erau eliberaţi. A fost trimis la carieră şi Boris Gammerov, aşa că lucram împreună. Norma era cea ştiută: într-un schimb, un om trebuia să extragă, să încarce şi să împingă până la vinci şase vagonete (şase metri cubi) de argilă. Pentru doi reveneau douăsprezece. Pe vreme uscată, eu şi Gammerov dacă scoteam cinci. Dar a început ploaia măruntă de toamnă – burniţa. O zi, două, trei, toate fără vânt -burniţa cădea fără să se înteţească şi fără să stea. Nu era o ploaie torenţială, şi nimeni nu şi-ar fi asumat răspunderea de a opri lucrările în exterior. „Pe şartier nu plouă niciodată!” – e o faimoasă lozincă a GULAG-ului. Dar la NVvâi Ierusalim nu se dau, cine ştie de ce, nici pufoaice, aşa că sub ploicică asta anostă, în cariera roşcată, ne bălăcim şi ne mânjim îmbrăcaţi cu vechile noastre mantale de pe front, care, după trei zile, s-au îmbibat fiecare cu câte o găleată de apă. Nici încălţăminte nu se dă din lagăr, drept care ne prăgădim, târându-le prin mocirlă, ultimele cizme de pe front.

  În prima zi încă mai glumim:

  — Nu găseşti, Boris, că, dacă ne-ar vedea, baronul Tusenbach9 ar crăpa de invidie? Tot visa el să muncească la o fabrică de cărămidă, îţi aminteşti? Să fie atât de trudit, încât ajuns acasă să cadă de-a-n picioarelea şi să adoarmă pe loc. Presupunea, pesemne, că acasă hainele îi vor fi puse la uscat, că îl aşteptau un pat şi două feluri de mâncare caldă.

  Dar după ce împingem două vagonete, lovind supărat cu lopata în tabla de fier a celui de-al treilea (argila se desprindea greu), îi spun, deja cu iritare în glas:

  — Ia zi, dar de ce, dracu’ să le pieptene, n-aveau stare alea trei surori? Că nimeni nu le punea, duminica, să adune cu copiii fier vechi?! Lunea, nimeni nu le cerea conspecte după Cartea Sfântă?! Nu le impunea nimeni să facă dirigenţie pe daiboj şi nici nu erau alergate din bloc în bloc să alfabetizeze naţiunea?!

  Şi după încă un vagonet:

  — Toţi ăştia, domnule, bat apa-n piuă: ard de nerăbdare să muncească! Să muncească! Să muncească! Da’ munciţi, lua-v-ar mama dracului, cine vă opreşte? Va fi o viaţă atât de fericită! Atât de! Atât de! Cât de? Ia să vă mâne cu dulăii spre viaţa asta fericită, aţi vedea voi…!

  Boris e mai slab ca mine, abia reuşeşte să întoarcă lopata îngreunată de argila lipicioasă şi s-o ridice până la muchia vagonetului. Cu toate acestea, e a doua zi de când încearcă să ne menţină la nivelul lui Vladimir Soloviov. Mă taie şi aici – a citit deja atât de mult din Soloviov, iar eu nici un rând, din pricina funcţiilor lui Bessel.

  Ce-şi aminteşte îmi spune, şi eu încerc să memorez, dar de pomană, nu-mi stă mintea la asemenea lucruri acum.

  Nu: cum să faci economie de viaţă şi totuşi să răzbaţi spre adevăr? Şi de ce ar trebui să te prăbuşeşti în fundul lagărului ca să-ţi conştientizezi mizeria?

  Zice:

  — Vladimir Soloviov ne învaţă să ne bucurăm trecând în moarte. Mai rău ca aici n-o fi nici acolo.

  Ce-i drept…

  Încărcăm cât putem. Raţie disciplinară? Disciplinară fie şi dracu’ să vă ia! Mântuim ziua şi ne târâm spre lagăr. Dar nimic îmbucurător nu ne aşteaptă acolo: de trei ori pe zi, aceeaşi fiertură neagră şi nesărată din frunze de urzică şi, o singură dată, un polonicel de terci subţire, a treia parte dintr-un litru. Raţia de pâine ne-au şi ciuntit-o deja, ni se dau 450 de grame, iar seara nici o firimitură. Şi din nou în ploaie, la apel. Şi din nou dormim pe aceleaşi priciuri goale, cu hainele ude pe noi, mânjiţi cu argilă, şi din nou îngheţăm, pentru că în barăci nu se face foc.

  A doua zi, ţârâie şi tot ţârâie peste capetele noastre aceeaşi burniţă. Cariera e, de la un cap la altul, numai glod, ne împotmolim în ea cu totul. Oricât ai lua pe lopată, oricât ai izbi-o de muchia vagonetului, argila nu se desprinde de pe ea. De fiecare dată, trebuie să te întinzi, împingând cu mâna argila de pe lopată în vagonet. Atunci ne dăm seama că ne chinuim de pomană. Azvârlim lopeţile cât colo şi începem să adunăm pur şi simplu cu mâinile argila clefăitoare de sub picioarele noastre, aruncând-o în vagonet.

  Borea tuşeşte, i-a rămas în plămâni o schijă de la un proiectil de tanc nemţesc. E slăbănog şi galfăd, i s-au ascuţit, ca unui mort, nasul, urechile, oasele feţei. Mă uit la el şi-mi spun că nu ştiu dacă o să mai apuce să ierneze în lagăr.

  Încă mai încercăm să uităm unde suntem şi să ne ridicăm deasupra situaţiei, exersându-ne gândirea. Dar deja nu mai merge nici cu filosofia, nici cu literatura. Mâinile ni s-au făcut la fel de grele ca lopeţile şi atârnă. Boris propune:

  — Nu e bine: discutând, cheltuim multă energie. Hai să tăcem şi să gân-dim cu folos. Bunăoară să compunem versuri, în minte.

  Tresar: mai poate scrie versuri? Umbra morţii, dar şi umbra unui îndărătnic talent îi învăluie fruntea galbenă şi îngustă! *

 

  *în iarna aceluiaşi an, Gammerov a murit în spitalul de la Butârki, de epuizare fizică şi tuberculoză. Cinstesc în el un poet care n-a fost lăsat