Iată de ce se teme şi de ce nu se teme ranchiunoasa, răzbunătoarea şi intratabila Lege.

  După amnistie, KVC-urile şi-au înmuiat şi reînmuiat pensulele în vopsea, umplând arcadele şi pereţii interiori ai lagărelor cu lozinci ultragiante: „Pentru cea mai cuprinzătoare amnistie, să răspundem partidului iubit şi guvernului prin dublarea productivităţii muncii!”

  Amnistiaţi fuseseră criminalii şi borfaşii, ei plecaseră, iar sarcina de a răspunde prin dublarea productivităţii le revenea politicilor. Simţul umorului nu prea lumina minţile stăpânirii.

  Imediat după sosirea noastră, a „fasciştilor”, la Novâi Ierusalim au început să se facă, zilnic, eliberări. Ieri încă le mai văzuseşi pe aceste femei în zonă – hidoase, zdrenţăroase, spurcate la gură – şi deodată, ce metamorfoză! Spălate, coafate, în rochii cu picăţele ori în dungi, apărute de cine ştie de unde, sau cu jachete pe braţ, se îndreaptă modeste spre gară. Cine va putea ghici, în tren, cât de meşteşugit ştiu să împletească înjurăturile cele mai obscene?

  Dar iată că ies pe poartă şuţii şi bălţaţii (cei ce se străduiesc să le calce pe urme). Ei nu-şi leapădă manierele deşucheate nici acum: se scălâmbăie, ţopăie, le fac semne celor rămaşi, îi strigă, iar fârtaţii lor le răspund urlând de la ferestre. Paza nu se amestecă – borfaşilor orice le este permis. Unul, nu lipsit de inventivitate, se aşază nonşalant pe valiză, îşi pune pălăria pe-o ureche şi, răsfrângându-şi poalele sacoului sfeterisit pe la vreun tranzit ori câştigat la cărţi, cântă la mandolină o serenadă de adio pentru lagăr, ceva din repertoriul lor imbecil, de borfaşi. Hohote.

  Cei eliberaţi mai trec încă multă vreme pe poteca ce dă ocol unei părţi din lagăr, iar apoi mai departe, pe câmp, şi împletiturile de sârmă ghimpată nu ne împiedică să-i vedem şi să-i tot vedem plecând. Astăzi încă, aceşti hoţi se vor vântura pe bulevardele Moscovei, poate chiar în prima săptămână au să tragă o raită (au să jefuiască un apartament) ori, într-o noapte întunecoasă, au să-ţi dezbrace în plină stradă soţia, sora sau fiica.

  Cât despre voi, bandă de fascişti (şi Matronina e o fascistă!), până una-alta dublaţi productivitatea muncii!

  *

  Din pricina amnistiei, pretutindeni lipseau braţele de muncă şi se făceau tot felul de permutări. Pentru scurtă vreme am fost şi eu scos de la carieră şi „aruncat în luptă” la atelier, unde am putut urmări cu de-amănuntul mecanizarea Matroninei. Toţi aveau de tras din greu aici, dar absolut uimitoare era o fetişcană – o adevărată eroină a muncii, însă nepotrivită pentru gazetele noastre. Postul, funcţia ei în atelier nu purtau nici o denumire, dar după ceea ce făcea i s-ar fi putut spune „rânduitoare superioară”. Lângă banda rulantă care aducea de la presă cărămizile decupate şi umede (abia croite din lut, sunt foarte grele) stăteau două fete – rânduitoarea inferioară şi „servanta”. Acestea nu trebuiau să se încovoaie, doar să-şi răsucească torsul, şi într-un unghi nu prea mare. Dar rânduitoarea superioară, stând pe soclul ei ca o regină a atelierului, trebuia, în permanenţă: să se aplece; să ridice cărămida umedă aşezată la picioarele ei de către servantă; fără a o scăpa din mâini, să o ridice până la nivelul brâului şi chiar până la al umerilor; fără să-şi schimbe poziţia picioarelor, să se răsucească în unghi drept (ba la dreapta, ba la stânga, în funcţie de vagonetul ce urma la încărcat); şi să înşire cărămizile pe cele cinci etajere, câte douăsprezece pe fiecare. Mişcările ei nu cunoşteau întrerupere, repaos, schimbare, se succedau într-un rapid tempo gimnastic -şi asta un întreg schimb de opt ore, dacă nu cumva se defecta presa. I se serveau şi i se tot serveau – jumătate din cărămizile produse de atelier într-un schimb. Jos, fetele mai făceau cu schimbul, pe ea n-o schimba nimeni timp de opt ceasuri. După cinci minute de asemenea muncă, după atâtea răsuciri ale capului şi torsului, ar fi trebuit ca lumea să se învârtă cu ea. Dar, în prima jumătate a schimbului, fata încă mai izbutea să şi zâmbească (de vorbit nu se putea vorbi din cauza zgomotului făcut de presă), îi plăcea, poate, că era înălţată pe piedestalul acela, ca o regină a frumuseţii, şi că toată lumea putea să-i vadă picioarele desculţe, goale şi puternice sub fusta suflecată, să-i contemple talia suplă, de balerină.

  Pentru această muncă primea cea mai mare raţie din lagăr: trei sute de grame de pâine în plus (în total 850 de grame), iar la cină, în afară de ciorba tuciurie cuvenită tuturor – „raţia de stahanovist”: trei porţii jalnice de gris fiert în apă, atât de minuscule încât abia acopereau fundul străchinii de lut.

  „Noi muncim pentru bani, voi pentru pâine: nu e un secret”, îmi spusese mecanicul civil, cu chipul mânjit de ulei, care repara presa.

  Iar vagonetele încărcate le împingeam noi, eu şi colegul meu Punin, un ciung din Altai. Erau ca un fel de turnuleţe înalte, instabile pentru că, din pricina celor zece etajere cu douăsprezece cărămizi fiecare, centrul de greutate se ridica foarte sus. Un asemenea vagonet cu echilibru precar, ca un picior de raft supraîncărcat cu cărţi, trebuia împins pe şine cu mână de fier, în linie dreaptă: ridicat pe un cărucior-platformă (zis schabibunn) şi fixat pe acesta; apoi, tot în linie dreaptă, căruciorul trebuia tras de-a lungul camerelor de uscare. După ce te opreai în faţa uneia dintre ele, vagonetul trebuia coborât de pe cărucior, răsucit şi împins în cameră. Fiecare cameră era un fel de coridor lung şi îngust, de-a lungul pereţilor căruia se înşirau zece cavităţi cu zece Panouri. Rapid şi precis, vagonetul trebuia împins în cavitate, acolo coborâtă o pârghie de manevră, aşezate toate cele zece etajere de cărămizi pe cele zece panouri, eliberate cele zece perechi de labe de fier, după care trebuia ieşit în viteză cu vagonetul gol. Toată invenţia asta era, pare-se, nemţească, din secolul trecut (vagonetul avea nume nemţesc); dar nemţii