arde cărămizi şi va face din ele ziduri? Comuniştii s-au învrednicit să creeze un asemenea sistem, încât la primul gest de generozitate, foametea, pustiul şi paragina ar fi cuprins toate întinderile ţării.

  „Au adus fascişti!” Deţinuţii de drept comun, care ne urâseră ori ne dispreţuiseră dintotdeauna, ne priveau acum aproape cu drag, pentru că noi eram schimbul mult aşteptat. Şi acei prizonieri de război, care în captivitatea germană aflaseră că nu există pe lume naţie mai dispreţuită, mai abandonată, mai înstrăinată şi mai inutilă decât cea rusă, descinzând acum din vagoanele lor roşii ori din autocamioane pe pământul rusesc, descopereau că, şi în sânul acestui popor respins de toţi, ei erau tuşea şi junghiul.

  Iată ce a însemnat, în realitate, măreaţa amnistie stalinistă „nemaivăzută pe faţa lumii”, într-adevăr, unde în lume s-a mai văzut o amnistie care să nu-i includă pe deţinuţii politici?

  Ea îi elibera pe Cincizeci şi Opţii cu mai puţin de trei ani, termen care nu se dădea aproape nimănui, vizând abia o jumătate de procent din totalul celor căzuţi sub incidenţa acestui articol. Dar şi în acest număr infim de cazuri, spiritul intransigent al amnistiei strivea litera ei atenuantă. Am cunoscut un băiat, Matiusin îl chema pare-mi-se (era pictor în micul lagăr de la Bariera Kaluga’), care se alesese cu articolul 58-l-b, pentru că se lăsase luat prizonier, condamnare primită foarte de timpuriu, cred că spre sfârşitul anului 1941, când încă nu se Iwtârâse cum trebuie tratat un asemenea delict, cât anume să se dea pentru el. Matiusin încasase pentru prizonierat doar trei ani, caz nemaiîntâlnit. La sfârşitul condamnării nu fusese, bineînţeles, eliberat, ci amânat până la adoptarea Dispoziţiei Speciale. Dar uite că tunase amnistia! Matiusin a început să solicite (nici gând să pretindă) eliberarea. Vreme de aproape cinci luni, până în decembrie 1945, cinovnicii speriaţi de la secţia de evidenţă şi repartizare l-au refuzat, în sfârşit, a fost lăsat să plece acasă, în regiunea Kursk. A circulat zvonul (un altul ar f i şi greu de crezut) că, foarte curând, a fost umflat din nou şi i s-a ajustat termenul până la concurenţa unui decar. Era inadmisibil să profite de faptul că, în primă instanţă, nimerise peste un complet de judecată distrat!

  Au fost eliberaţi pe capete toţi cei ce jefuiseră apartamente, smulseseră hainele de pe trecători, violaseră, corupseseră minori, înşelaseră cumpărătorii, se dedaseră la acte de huliganism, schilodiseră oameni lipsiţi de Apărare, braconaseră în păduri şi pe lacuri, practicaseră poligamia, extorcarea de fonduri şi şantajul, luaseră mită, escrocaseră, calomniaseră, făcuseră denunţuri false (ăştia în general nu făceau purici în puşcărie), traficanţii de droguri, proxeneţii, cei vinovaţi de omoruri prin imprudenţă ori neglijenţă (n-am făcut decât să enumăr articolele de cod penal căzute sub incidenţa amnistiei, nici o figură de stil).

  După toate astea, Pas de mai pretinde poporului moralitate…!

  Le-au fost reduse termenele la jumătate: delapidatorilor, falsificatorilor de acte publice şi cartele de pâine, speculanţilor şi spoliatorilor statului (pe cei care vârau mâna în buzunarul statului Stalin rămăsese, totuşi, supărat).

  Dar nimic nu le otrăvea mai mult sufletul foştilor combatanţi şi prizonieri decât absolvirea generală a dezertorilor din timpul războiului! Toţi laşii care fugiseră din unităţi şi de pe front, nu se prezentaseră la punctele de încorporare, se ascunseseră cu anii la mama acasă prin poduri şi pivniţe, după cuptor (întotdeauna la mama! În neveste, de regulă, dezertorii n-aveau încredere), necutezând, ani de-a rândul, să pronunţe un cuvinţel cu voce tare, prefăcându-se în fiare gârbove şi hirsute – toţi aceştia, cu singura condiţie de a fi fost capturaţi ori de a se fi prezentat de bunăvoie până în ziua amnistiei, erau declaraţi acum cetăţeni sovietici fără cazier, nepătaţi, cu toate drepturile intacte! (Iată când s-a adeverit vechea zicală: fuga-i ruşinoasă, dar sănătoasă).

  Cât despre cei ce nu se pierduseră cu firea şi nu dăduseră bir cu fugiţii, ci îşi puseseră pieptul pavăză patriei şi plătiseră pentru asta cu prizonieratul, pentru ei, în concepţia Comandantului Suprem, nu exista iertare.

  Consuma oare Stalin o anumită afinitate cu dezertorii? Îşi amintea oare propria repulsie pentru slujba de simplu soldat, jalnica lui recrutare din iarna lui 1917? Ori considera că, pentru domnia lui, laşii nu erau primejdioşi, primejdioşi erau doar cei curajoşi? Căci, chiar din perspectiva lui Stalin, părea cum nu se poate mai nechibzuit să-i amnistiezi pe dezertori: el însuşi arăta poporului său cum era cel mai simplu şi mai sigur să-şi salveze pielea într-un viitor război. * într-o altă carte8, am povestit istoria doctorului Zubov şi a soţiei lui: pentru că bătrânica ascunsese în casă un dezertor pripăşit pe acolo, dezertor care ulterior îi denunţase, soţii Zubov au încasat, fiecare, câte zece ani pe baza articolului 58. În opinia tribunalului, vina lor consta nu atât în adăpostirea unui dezertor, cât în faptul că o făcuseră absolut dezinteresat: n-aveau nici o legătură de rudenie cu individul, aşadar, era vorba de o subversiune anti-sovietică! Prin amnistia stalinistă, dezertorul a fost eliberat fără a fi ispăşit nici măcar trei ani, încât curând a şi uitat acest mărunt episod din viaţa lui. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu Zubovii! Fiecare din ei a zăcut câte zece ani bătuţi pe muchie prin lagăre (dintre care patru în lagăre speciale), apoi câte alţi patru ani – fără nici o judecată – în deportare; au fost eliberaţi numai pentru că se desfiinţase însăşi deportarea, dar n-au fost reabilitaţi nici atunci, nici după şaisprezece, nici chiar după nouăsprezece ani, ceea ce i-a împiedicat să se întoarcă în casa lor de lângă Moscova, ca să-şi sfârşească zilele în pace!

  În 1958, Procuratura Militară Generală a URSS le-a răspuns: vinovăţia dumneavoastră a fost dovedită şi nu există temeiuri pentru o rejudecare. Abia în 1962, după 20 de ani, s-a renunţat la capetele de acuzare potrivit articolului 58-10 (conspiraţie antisovietică) şi 58-11 („organizaţie” alcătuită din soţ şi soţie). Iar pe baza articolului 193-17-7-g (favorizarea dezertorului) li s-a stabilit o condamnare de 5 ani şi s-a aplicat (după douăzeci de ani!) amnistia stalinistă. Chiar aşa li s-a comunicat,