obţin de la magazie nişte trenţe peticite şi decolorate, care păreau să fi fost spălate după ce zăcuseră un an într-o ladă de gunoi. E un pas important, deşi nu-mi dau seama: încă n-am suflet, dar uite că încep să am piele de zek. Ras în cap, chinuit de foame şi hărţuit de duşmani, curând voi avea şi privirea unui zek: nesinceră, circumspectă, scormonitoare.

  Cu asemenea înfăţişare mă înfiinţez peste cinci zile la ofiţerul operativ, fără a fi priceput încă unde bătea. Nu -l găsesc, însă, la birou, în general, nu mai vine prin lagăr. (El ştie deja, dar noi nu ştim: peste o săptămână lagărul va fi reformat, vom fi trimişi cu toţii care încotro, iar în locul nostru vor fi aduşi nemţi). Ratez, aşadar, întâlnirea stabilită cu locotenentul.

  Am stat de vorbă cu Gammerov şi Ingal, încercând să ghicim de ce m-o fi pus operul să-mi scriu autobiografia, şi nu ne-am dat seama, copii ce eram, că asta era prima gheară de răpitoare înfiptă în cuibul nostru. De fapt, planul era cât se poate de străveziu: cu noua etapă fuseseră aduşi trei tineri, care tot timpul şuşotesc ceva între ei, discută în contradictoriu, iar unul – cel oacheş, plinuţ, cu mustăcioară, care s-a aciuat la contabilitate, noaptea nu doarme, ci, acolo pe priciul lui, tot scrie ceva, scrie şi ascunde. Fireşte pot fi trimişi doi-trei gardieni să-i smulgă foile alea, dar ca să nu -l speriem, e mai simplu să aflăm totul de la cel care umblă în pantaloni de uniformă. Ăsta pare a fi un om sovietic, un militar, şi o să ne ajute în opera noastră de supraveghere spirituală.

  Jora Ingal, care nu prea ostenea ziua la munca lui de birou, hotărâse într-adevăr să nu doarmă în primele jumătăţi de noapte, păstrându-şi astfel neîncarcerat spiritul creator. Stă pe panoul de sus al vagonkăi, fără saltea, pernă şi pături, cu pufoaica pe el (în odăi răzbate răcoarea nopţilor de toamnă), încălţat, cu picioarele întinse pe scândurile goale şi spatele sprijinit de perete, şi, sugând din când în când vârful creionului, priveşte cu un aer grav foaia de hârtie din faţa lui. (Greu de imaginat o comportare mai nepotrivită Într-un lagăr! Dar nici el, nici noi nu ştim încă în ce măsură se văd şi se urmăresc toate astea.)*

  Noaptea scrie, iar peste zi ascunde o nuvelă despre El Campesino, un republican spaniol, fost coleg de celulă, care îl umpluse de admiraţie prin temeinicia lui ţărănească. Povestea lui El Campesino e simplă: după ce războiul cu Franco fusese pierdut, venise în Uniunea Sovietică, unde, după o vreme, fusese băgat la puşcărie.*

  Ingal nu e un om cald, la primul imbold inima nu ţi se deschide în faţa lui (scriu şi mă întreb: dar eu câtă căldură revărsam împrejur?), însă dârzenia lui e un model demn de urmat. Să fii scriitor într-un lagăr! Cândva am să mă ridic şi eu la această înălţime, dacă n-am să pier. Dar până una-alta, sunt chinuit de gândul că rătăcesc de ici-colo fără rost, deprimat după primele zile de săpat la argilă, în seara senină de septembrie, eu şi Boris ne-am făcut timp să stăm puţin împreună pe o grămadă de zgură, lângă intrarea în zonă.

  Spre Moscova, la şaizeci de kilometri, salve multicolore de salut incendiază cerul. E „sărbătoarea victoriei asupra Japoniei”. Dar becurile din zonă aruncă o lumină posomorâtă, tulbure. Ferestrele duşmănoase ale fabricii, aprinse şi ele. În depărtare, şirag învăluit în mister, aşa cum sunt anii şi lunile condamnărilor noastre, aleargă luminile de pe stâlpii întinsei zone a lagărului.

  Îmbrăţişându-şi genunchii, subţirelul Gammerov, tuşind din când în când, recită: De treizeci de ani îmi cresc, ; Iubirea pentru plaiul strămoşesc.

  Eu milă de la voi n-aştept.6

  Şi nu-mi doresc. „

  * „Au adus fascişti! Au adus fascişti!” – aceste strigăte au răsunat nu numai la Novâi Ierusalim. Spre sfârşitul verii şi în toamna anului 1945, scena s-a repetat pe toate insulele Arhipelagului. Sosirea noastră, a „fasciştilor”, le deschidea calea spre libertate celor de drept comun. Aflaseră că erau amnistiaţi încă de la 7 iulie – după această dată fuseseră fotografiaţi, li se întocmiseră adeverinţele de eliberare, li se făcuse lichidarea la contabilitate – dar vreo lună, pe alocuri chiar două, ba uneori şi trei, zekii amnistiaţi au mai fiert

 

  *După cum povesteşte Arkadi Belinkov, mai târziu, într-un alt lagăr, Ingal scria la fel, tot timpul, retras pe priciul lui. Zekii au început prin a -l ruga, dar apoi i-au cerut răspicat să le arate ce scrie (poate că erau denunţuri?), însă, văzând în asta o agresiune asupra creaţiei, numai că venită din partea opusă, el a refuzat! Şi a fost stâlcit în bătaie. (Potrivit altei relatări, ar fi fost ucis.)

  * El Campesino înseamnă „Ţăranul”, era o poreclă. De fapt, îl chema Valentin Gonzales. Ingal nu-şi va termina, de fapt, niciodată nuvela, pentru că nu va apuca să afle sfârşitul lui El Campesino. Acesta avea să-i supravieţuiască autorului. Am auzit că ar fi izbutit să scoată un grup de zeki dintr-un lagăr de pe teritoriul Turkmeniei, trecându-i peste munţi în Iran. Ba chiar că ar fi publicat şi el o carte despre lagărele sovietice. ^ îndărătul sârmei ghimpate pe care o urau atât de mult: autorităţile n-aveau cu cine să-i înlocuiască.

  N-aveau cu cine să-i înlocuiască! Iar noi, născuţi orbi, primăvara şi vara toată, mai îndrăzniserăm, în celulele noastre coşcovite, să sperăm la o amnistie! Să sperăm că lui Stalin/se va face milă de noi!… Că „va avea în vedere Victoria…”! Că, omiţându-ne în prima amnistie, din iulie, va decreta apoi o a doua, specială, pentru politici… (Se dădeau chiar detalii: că decretul de amnistie e gata pregătit, că se află pe masa lui Stalin, rămânând doar să fie semnat, numai că el e în concediu. Incorigibilul popor aştepta o amnistie veritabilă, incorigibilul popor credea…!) Dar dacă noi vom fi graţiaţi, cine va coborî în mine? Cine va intra cu ferăstraiele în păduri? Cine va