nici de femeie, nici de bărbat, şi s-a stropşit la ele: „Fetelor, putem avea noi pre-ten-ţie la duminici? La Moscova construcţia stagnează din lipsă de cărămizi!” (Adicătelea, cu toate că, fireşte, habar n-avea la ce şantier anume sunt cărate cărămizile noastre, ea vedea cu ochii minţii o generică măreaţă construcţie, iar fetelor, meschine cum erau, le ardea să se laie.)

  Mie Matronina îmi prelinsese să dublez numărul de vagonete descărcate pe schimb. Nu făcuse nici un fel de evaluări: ce forţă de muncă există, în ce stare sunt vagonetele, care e capacitatea de prelucrarea a atelierului, ceruse scurt: să se dubleze! (Şi cum altfel, decât cu pumnul, ar fi putut dubla numărul de vagonete un om abia venit din exterior şi străin de meserie?) Nu dublasem nimic, de fapt cât am fost eu acolo randamentul nu s-a mărit nici măcar cu un vagonet, şi Matronina, intratabilă, mă beştelea de faţă cu Barinov şi cu muncitorii, căci în capul ei de muiere nu încăpea ceea ce ştie şi ultimul sergent: că nici măcar pe un fruntaş n-ai voie să -l admonestezi în faţa soldaţilor de rând. Şi iată că într-o bună zi, recunoscându-mi deplina înfrân-gere la carieră, aşadar şi incapacitatea de a dirija, mă înfiinţez la Matronina şi o rog cât se poate de blajin:

  — Olga Petrovna! Sunt bun la matematică, ştiu să calculez foarte repede. Am auzit că, la atelier, aveţi nevoie de un socotitor. Luaţi-mă pe mine!

  — Socotitor?! Se indignează ea în vreme ce chipul aspru i se face şi mai întunecat, iar colţurile baticului roşu i se bălăngănesc după ceafă. Pe post de socotitor pot să pun orice fetişcană; noi avem nevoie de comandanţi de producţie! Cu câte vagonete aţi rămas datori schimbul ăsta? Eşti liber! Şi, ca o nouă Pallas Athena, mă expediază cu mâna întinsă la carieră.

  A doua zi se desfiinţează însăşi funcţia de maistru la carieră, sunt concediat, dar nu pur şi simplu, ci cu sete de răzbunare. Matronina îl cheamă pe Barinov şi-i ordonă:

  — Înmânează-i un târnăcop şi fii cu ochii pe el! Să umple şase vagonete pe schimb! Să pună osul!

  Şi pe loc, în ţinuta mea de ofiţer, cu care mă mândresc atât de mult, sunt trimis să sap la argilă. Barinov e vesel, îmi prevăzuse dizgraţia.

  Dacă aş fi înţeles mai bine legătura surdă, anticipativă dintre toate evenimentele din lagăr, mi-aş fi putut da seama ce mă aşteaptă încă de ieri. La cantina din Novâi Ierusalim era un ghişeu de distribuţie special – pentru ITR („personalul tehnico-ingineresc”), de unde îşi luau mâncarea inginerii, contabilii şi… Cizmarii. După ce fusesem numit maistru la carieră, însuşindu-mi tabieturile lagărului, mă înfiinţam la ghişeul cu pricina şi ceream să fiu servit de acolo. Bucătăresele se codeau, spunându-mi că încă nu eram pe lista ITR, dar de fiecare dată îmi dădeau de mâncare, mai apoi chiar fără comentarii, încât eu însumi am început să cred că fusesem trecut pe listă. Aşa cum am priceput după aceea, reconstituind, la început bucătăresele nu ştiuseră de unde să mă ia: abia venit, s-a şi cocoţat pe un post de maistru; se ţine cu nasul pe sus, umblă în uniformă. Un tip ca ăsta – mai ştii? – Poate ajunge peste o săptămână maistru principal, ori contabil-şef pe zonă, ori doctor (în lagăr orice e cu putinţă!) şi atunci încăpem pe mâinile lui. Şi cu toate că, în realitate, fabrica abia mă punea la încercare şi nu eram trecut pe nici o listă, bucătăria, pentru orice eventualitate, mă hrănea în regim privilegiat Dar cu o zi înainte de prăbuşire, când la fabrică încă nici nu se ştia nimic, bucătăria lagărului aflase deja totul şi-mi trântise uşiţa ghişeului în nas: mă dovedisem a fi un fraier oareşicare. Acest mărunt episod închide în sine văzduhul lumii lagărelor.

  Această atât de frecventă râvnă omenească de a ieşi în evidenţă prin vestimentaţie nu face, de fapt, decât să ne despoaie, mai ales sub privirile agere ale lagărului. Ni se pare că ne îmbrăcăm, când în realitate ne dezgolim, ară-tând câte parale facem. Nu-mi dădusem seama că uniforma mea militară echivala cu baticul roşu al Matroninei. Dar un ochi neadormit înregistrase din ascunzişul lui toate acestea. A fost trimis după mine un planton. Locotenentul vă cheamă uite-acolo, în biroul acela.

  Tânărul locotenent se arată plăcut la vorbă, în odaia confortabilă şi curată suntem numai noi doi. Prin fereastră răzbat razele asfinţitului de soare, vântul înfoaie perdeaua. Mă invită să iau loc. Îmi propune, Dumnezeu ştie pentru ce, să-mi scriu autobiografia, şi nici nu mi-ar fi putut face o propunere mai agreabilă. După procesele-verbale de la anchetă, unde mă autoacoperisem de bale ca defăimător al regimului sovietic, după umilinţa dubelor şi tranzitelor, după atâtea escorte şi necurmata supraveghere din închisoare, după ce pegra Şi oploşiţii refuzaseră să vadă în mine un fost căpitan al Armatei Sovietice, uite că eram aşezat pe un scaun şi, nezorit de nimeni, sub privirile binevoitoare ale unui locotenent simpatic, consemnam îngrijit, cu cerneală strălucitoare, pe o foaie de hârtie excelentă, netedă, de negăsit în lagăr, faptul că fusesem căpitan şi comandasem o baterie, că primisem cutare şi cutare decoraţie. Şi simplul fapt că scriam făcea, ai fi zis, să se reinstaleze înlăuntrul meu propria-mi personalitate, „eul” meu. (Da, subiectul gnoseologic „eu”! Şi încă eu eram, orice s-ar spune, un om de formaţie universitară, un civil, ajuns accidental în armată. Să ne imaginăm cât de adânc înrădăcinată e această nevoie de respect în sufletul unui ofiţer de carieră.) Şi locotenentul, citindu-mi autobiografia, pare satisfăcut. „Aşadar, sunteţi un om sovietic, nu-i aşa?” Sigur că sunt, fireşte că sunt, de ce să nu fiu? Ce plăcut e să redevii om sovietic – te simţi pe jumătate liber.

  Locotenentul mă roagă să trec pe la el peste cinci zile. În aceste cinci zile sunt nevoit să mă despart de uniforma mea militară, căci nu e potrivită ca să trag cu ea la lopată, îmi vâr bluza şi pantalonii în valiză şi