şi ce ne facem noi acum; sau unde să se ducă la ascuţit hârleţele tocite. Cum, confruntate cu zeflemelele lui, ambiţiile mele de comandă scădeau pe zi ce trecea, ajunsesem să fiu bucuros dacă, dimineaţa, le spunea băieţilor unde să sape (ceea ce nu făcea întotdeauna), nemai-deranjându-mă cu întrebările lui supărătoare.

  În asemenea momente mă retrăgeam pe tăcute, ascunzându-mă de subordonaţi şi de şefi după grămezile înalte de pământ dislocat, mă aşezam pe jos şi rămâneam nemişcat, pe gânduri. Cugetul meu era înmărmurit după numai câteva zile de lagăr. O, asta nu e închisoare! Închisorile sunt aripi, închisorile sunt cutii cu gânduri. A flămânzi într-o închisoare, angajând controverse cu colegii de celulă, e uşor şi vesel. Dar ia încearcă aici – să flămânzeşti, să te speteşti şi să taci zece ani: încearcă asta! Un pinion de oţel mă apucase deja, gata să mă strivească. Neajutorat, nu ştiam cum anume, dar voiam să mă Smulg dintre dinţii lui. Să-mi trag răsuflarea. Să-mi vin în fire. Să-mi ridic fruntea şi să văd: dincolo de sârma ghimpată, peste vâlcea, e un colnic şi pe colnic un sătuc – vreo zece case. Răsărind, soarele îl învăluie în raze dulci. Chiar lângă noi -şi nu e lagăr! (De fapt, satul e tot un lagăr, dar să uităm de asta.) Vreme îndelungată nu se vede acolo nici o mişcare, apoi trece o femeie cu o vadră în mână, un băieţaş aleargă prin lobodă spre uliţă. Cântă un cocoş, muge o vacă – totul se aude distinct aici, în carieră. Schelălăie un câine – ce glas încântător! – Ăsta nu e dulău de escortă! *

  Şi fiecare sunet venit de acolo, şi însăşi nemişcarea acelui sătuc fac să mi se prelingă în suflet o pace sfântă. Şi sunt sigur că, dacă cineva mi-ar spune acum: „Poftim, eşti liber! Dar vei trăi până la moarte în acest sat. Leapădă-te de oraşe şi de lumea toată, de visele tale înaripate, de crezurile tale, de adevăr – leapădă-te de toate şi trăieşte în satul acesta (dar fără colhoz!), contemplând, în fiecare dimineaţă, răsăritul soarelui şi ascultând cântatul cocoşilor. Te învoieşti?”, aş răspunde: „O, nu numai că mă învoiesc, dar, Doamne, rogu-te dăruieşte-mi o astfel de viaţă! Nu voi putea îndura lagărul. Simt asta!”

  Din cealaltă parte a fabricii, nevăzută mie acum, se aude cum aleargă spre Rjev un tren de călători, în carieră se strigă: „Oploşitul!” Fiecare tren e cunoscut aici, după ele se măsoară timpul. „Oploşitul” înseamnă că e nouă fără un sfert: la nouă sunt aduşi din lagăr la fabrică – separat, în afara schimburilor – oploşiţii, adică funcţionarii de la birouri şi şefii mai mărunţi numiţi din rândul deţinuţilor. Cel mai iubit dintre trenuri e cel de unu şi jumătate, „Părintele”: la scurtă vreme după ce trece el, lăsăm lucrul şi mergem la masă.

  O dată cu oploşiţii, iar uneori, când inima îi plânge după muncă, e adusă la atelier, de o escortă specială, şi şefa mea, zekă, Olga Petrovna Matronina. Oftez, ies din ascunziş şi o iau de-a lungul şinelor spre atelierul de presare umedă.

  Fabrica de cărămidă e alcătuită din două ateliere: unul de presare umedă, altul de presare uscată. Cariera noastră deserveşte doar presarea umedă, iar şefa presării umede e Matronina, inginer specialist în silice. Câte parale face ca ingineră nu ştiu, dar e o muiere vanitoasă şi îndărătnică. O dârzo-loială dintre cei pe care-i mai întâlnisem prin celule, nu prea des (îndeobşte, sunt puţin la număr), dar la înălţimea siderală a cărora nu izbutisem să mă menţin în zbor. Pe baza articolului-siglă CIS, ca membră de familie a unui împuşcat, primise opt ani prin OSO şi acum îşi făcea ultimele luni de puşcărie, în realitate, pe toată durata războiului nu fusese eliberat nici un politic şi ea însăşi avea să fie reţinută până la faimoasa Dispoziţie specială. Dar nici acest lucru nu aruncă vreo umbră asupra stării ei de spirit: ea serveşte partidul, puţin importă dacă în libertate sau în lagăr. E din braniştea bolşevică. Poartă, în lagăr, un batic roşu şi numai roşu, deşi e trecută bine de patruzeci (nimeni nu Poartă în fabrică asemenea baticuri – nici fetele din lagăr, nici comsomolis-tele civile). Nu consumă nici un fel de resentimente nici pentru că i-au împuşcat bărbatul, nici pentru cei opt ani de puşcărie pe care i-a făcut ea însăşi. Toate aceste abuzuri au fost puse la cale, după opinia ei, de unii acoliţi ai lui lagoda şi Ejov4, dar de când cu tovarăşul Beria, oamenii sunt întemniţaţi numai pe drept. Văzându-mă în uniformă de ofiţer sovietic, s-a grăbit să-mi declare, de îndată ce am făcut cunoştinţă: „Cei care m-au trimis în lagăr se pot convinge acum că sunt o comunistă dintre cele mai ortodoxe!”. Cu puţin timp în urmă, îi trimisese o scrisoare lui Kalinin, din care le citează tuturor celor ce vor ori sunt siliţi să o asculte: „Anii lungi de închisoare nu mi-au frânt voinţa de a lupta pentru puterea sovietică, pentru industria sovietică.” între altele, când Akimov a venit să-i raporteze că borfaşii nu-i dădeau ascultare, nu s-a deranjat să le explice personal acestor socialmente apropiaţi nocivitatea comportamentului lor, ci l-a beştelit pe el: „N-ai decât să-i forţezi: de-aia eşti pus acolo!” După ce Akimov a fost snopit, Matronina n-a stat să se lupte mai departe, s-a mărginit să ceară în scris conducerii lagărului: „Rog ca acest contingent să nu ne mai fie trimis.” Cu senină indiferenţă le tratează şi pe fetele care lucrează în atelierul ei câte opt ore în şir, ca nişte automate: opt ceasuri fără întrerupere aceleaşi mişcări la conveier. „Ce să-i faci, spune ea, pentru mecanizare prioritare sunt alte sectoare, mai importante.” Ieri, sâmbătă, s-a răspândit zvonul că astăzi iar nu vom avea duminica liberă (ceea ce s-a şi întâmplat). Fetele-automate s-au strâns cârd în jurul ei, jeluindu-se amar: „Olga Petrovna! Cum, iar ni se taie duminica? E a treia la rând! Doar războiul s-a terminat!” Şi-a repezit cu indignare îndărăt chipul negricios, înrămat în batic roşu, un chip