epoleţi auriţi nu stă în spatele tău şi nu-ţi potenţează ordinele: ea te trădează şi te dă în gât de îndată ce nu eşti în stare să aduci la îndeplinire acele ordine prin propria ta forţă şi pricepere. Iar pricepere aici înseamnă: ori pumnul, ori şantajul necruţător cu foamea, ori o cunoaştere atât de profundă a Arhipelagului, încât fiecare deţinut să vadă în ordinul tău unica lui şansă de salvare.

  O sevă verzuie şi polară trebuie să-ţi înlocuiască sângele cald din vene: abia atunci ai să le poţi comanda zekilor.

  Se întâmplase ca tocmai în zilele acelea să fie extrasă de la ŞIzo şi adusă la carieră, ca la munca cea mai grea, o brigadă disciplinară, un grup de borfaşi care, cu puţin timp în urmă, mai că nu -l omorâseră pe şeful lagpunktu-lui (de fapt, nu avuseseră de gând să -l omoare, nu erau atât de tâmpiţi, voiseră doar să -l sperie, ca să-i trimită îndărăt la Presnea: Novâi Ierusalim li se părea un loc de ’pierzanie, unde nu prea poţi prinde osânză.) Mi-au fost aduşi spre sfârşitul schimbului. Au ochit în carieră un locşor mai liniştit şi s-au întins la soare, expunându-şi braţele groase şi scurte, picioarele, burduhanele şi piepturile tatuate; se bronzau plini de încântare, după umeda hrubă de la ŞIzo. M-am apropiat de ei în ţinuta mea militară, invitându-i răspicat şi corect să treacă la lucru. Soarele îi făcuse blajini, aşa că s-au mărginit să pufnească în râs şi să mă expedieze la origine. M-am burzuluit, m-am fâstâcit şi am plecat, cum se spune, cu mâinile goale, în armată aş fi început prin a comanda „Drepţi!”, dar aici era limpede că dacă vreunul s-ar fi ridicat în picioare, ar fi făcut-o numai ca să-mi împlânte un şiş între coaste, în vreme ce-mi spărgeam capul gândindu-mă ce să fac (restul carierei văzuse scena şi putea lăsa, de asemenea, lucrul), schimbul s-a terminat. Numai datorită acestei împrejurări pot scrie astăzi un studiu despre Arhipelag.

  Am fost schimbat de Akimov. Borfaşii continuau să se prăjească la soare. Le-a spus o dată, a doua oară a răcnit cu glas de comandă (poate chiar „Drepţi!), a treia oară i-a ameninţat cu şeful de lagăr: borfaşii l-au luat la goană, l-au trântit la pământ într-una din gropile carierei şi i-au strivit cu o rangă ficatul. A fost dus direct de la fabrică la spitalul penitenciar regional. Astfel şi-a terminat serviciul de comandant, poate şi condamnarea şi chiar viaţa. (Pesemne, directorul ne şi numise tocmai ca să ne facă sacul de bătaie al acelor borfaşi.)

  Cât despre scurta mea carieră la carieră, ea a durat cu câteva zile mai mult decât a lui Akimov, numai că mi-a adus nu satisfacţie, aşa cum speram, ci doar o necontenită apăsare pe suflet. La şase dimineaţa intram în zona de lucru mai posomorit decât dacă ar fi trebuit să trag eu însumi la lopată, mă târam prin carieră cu desăvârşire pierdut, urând-o şi pe ea, şi rolul pe care -l aveam de jucat acolo.

  De la atelierul de presare umedă la carieră ducea o cale ferată îngustă, pentru vagonete. În locul unde se termina suprafaţa netedă şi cele două şine coborau spre carieră, se afla un vinci instalat pe o platformă. Acest vinci cu motor era una din puţinele minuni ale mecanizării din întreaga fabrică. Pe toată distanţa de la carieră la vinci şi apoi de la vinci la fabrică, vagonetele trebuiau împinse de pălmaşi3. Numai la urcuş, pe panta de la ieşirea din carieră, erau trase cu vinciul. Cariera ocupa un colţ retras al zonei aparţinătoare fabricii. Era o întindere parcelată de rambleuri de pământ ramificate şi mărginite de râpe, iar între ele se înălţau, pe alocuri, movile încă neatinse. Stratul de argilă începea chiar de la suprafaţă şi nu era prea gros. S-ar fi putut, probabil, ataca şi în adâncime, şi masivele laterale, dar nimeni nu ştia cum, nimeni nu întocmise un plan de exploatare, şi toate lucrările erau conduse de un brigadier din schimbul unu, Barinov – un tânăr moscovit cam insolent de felul lui, deţinut de drept comun, chipeş la înfăţişare. Barinov se mulţumea să exploateze cariera în locurile unde era cel mai practic, punea oamenii să sape în porţiunile cele mai accesibile, acolo unde, lucrând cât mai puţin, se putea încărca în vagonete argilă cât mai multă. Prea adânc nu se avântau, ca să nu trebuiască apoi să împingă vagonetele pe pante prea abrupte. Tot Barinov îi comanda, de fapt, şi pe cei optsprezece-douăzeci de oameni care lucrau în schimbul meu la carieră. Era unicul stăpân adevărat al schimbului: îşi cunoştea bine băieţii, el îi hrănea, adică se zbătea să obţină pentru ei raţii mai mari, el era cel care, în fiecare zi, hotăra cu înţelepciune câte vagonete trebuie scoase, ca să nu fie nici prea puţin, nici prea mult. Barinov îmi plăcea, şi dacă am fi nimerit undeva într-o închisoare pe priciuri alăturate, am fi dus o viaţă veselă împreună. De fapt, ne-am fi înţeles şi aici, ar fi fost suficient să vin şi să-i spun, ca să râdem apoi împreună, că, uite, directorul mă numise pe post de ajutor de băgător de seamă, şi când colo eu habar n-aveam cu ce se mănâncă chestia asta. Dar educaţia de ofiţer nu-mi permitea o asemenea abordare. Aşa că am încercat să mă port server, cerând supunere, deşi nu numai el, întreaga brigadă vedea că, de fapt, sunt la fel de muscă-n zer ca un instructor raional în campania de semănături. Barinov era furios că i se pusese un staroste pe cap şi nu o dată mă executa foarte abil în faţa brigăzii. De cum spuneam că trebuie făcut ceva, îmi demonstra numai-decât că nu se poate. Dimpotrivă, strigând cât îl ţinea gura „Meştere! Meştere!”, mă făcea să alerg prin toate colţurile carierei, ca să-mi ceară indicaţii: cum să se degajeze vechea cale ferată pentru vagonete şi să se amplaseze una nouă; cum să se fixeze pe osie o roată sărită; sau că, uite, vinciul s-a defectat