august păleşte. Deja se disting doar stelele cele mai strălucitoare. La Sud-Vest, deasupra fabricii unde ne vor duce curând – Procion şi Sirius, alfele Câinelui Mic şi Câinelui Mare. Suntem părăsiţi de toţi şi de toate, chiar şi cerul e de conivenţă cu temnicerii: câini pe cer, ca şi pe Pământ, în lesele escortei, lătrând ca turbaţi, smucindu-se şi săl-tând pe două picioare, gata să se năpustească la noi. Sunt bine dresaţi să muşte carne de om.

  Prima zi de lagăr! Nici duşmanului meu cel mai aprig nu-i doresc o asemenea zi. Straturile creierului se dislocă, nemaiîncăpând atâta urgie. Ce mă mai aşteaptă? Ce-o să se aleagă din mine? Îţi sună şi îţi răsună în minte, căci novicilor li se dau şi munci dintre cele mai absurde, numai ca să facă şi ei ceva, până li se va găsi un rost O zi nesfârşită. Cari tărgi ori împingi roabe, şi la fiecare roabă răsturnată ziua scade doar cu cinci sau zece minute, şi mintea ţi-e slobodă, slobodă pentru un singur lucru – să te gândeşti şi să te tot gândeşti: ce mă mai aşteaptă? Ce-o să se aleagă din mine?

  Ne dăm seama de absurditatea trambalării acestui moloz, încercăm să mai schimbăm câte o vorbă printre curse. Ni se pare că suntem istoviţi după primele roabe, că ne-am vărsat în ele toate puterile; cum o să le împingem opt ani la rând? Încercăm să discutăm despre ceva cu sens, ceva din care să putem simţi că mai avem energie şi personalitate. Ingal povesteşte despre în-mormântarea lui Tâneanov, al cărui discipol se socoate, şi încingem o dispută despre romanele istorice: cum îşi poate asuma cineva îndrăzneala de a scrie aşa ceva? Căci romanul istoric e o carte despre ceea ce autorul n-a văzut niciodată. Profitând de distanţarea şi maturitatea pe care i le oferă timpul său, autorul se poate autosugestiona cât doreşte că a înţeles lucrurile temeinic, numai că să le retrăiască n-are cum: aşadar, romanul istoric e în primul rând roman fantastic?

  Dar iată că proaspăta etapă e convocată în grupuri la birou, pentru repartizare, şi toţi lăsăm tărgile din mâini. Ingal a izbutit încă de ieri să-şi facă nişte relaţii şi uite că el, literatul, e trimis la contabilitatea fabricii, cu toate că se încurcă în cifre de mai mare râsul şi în viaţa lui n-a pus mâna pe o abacă. Gammerov să -l omori şi nu e în stare să se milogească şi să se ţină scai. Va rămâne salahor. Vine, se lungeşte pe iarbă, şi în acest ultim ceas când încă nu trebuie să facă pe salahorul, îmi povesteşte despre poetul proscris Pavel Vasiliev2, de care nici măcar nu auzisem vreodată. Când au izbutit băieţii ăştia să citească şi să înveţe atâtea?

  Plimb între dinţi un fir de iarbă şi stau în cumpănă: pe ce să o dau? Pe matematică, ori pe ofiţerie? Să mă ţin cu mândrie deoparte, ca Boris, nu pot. Cândva mi s-au insuflat şi alte idealuri, dar, din anii ’30, duritatea vieţii ne-a proiectat pe toţi într-o singură direcţie: să te zbaţi şi să răzbaţi.

  Aproape din reflex, când am trecut pragul biroului în care mă aştepta directorul fabricii, mi-am îndreptat poalele bluzei militare sub centura lată de ofiţer (intenţionat mă pusesem azi la patru ace: n-aveam nici un chef să trag la roabă.) Gulerul tare era încopciat cu grijă.

  — Ofiţer? M-a ghicit numaidecât directorul.

  — Da, să trăiţi!

  — Experienţă în munca cu oamenii”?

  — Am.

  — Ce ai comandat?

  — Un divizion de artilerie. (Minţeam, în treacăt fie spus: o baterie mi s-a părut prea puţin.)

  S-a uitat la mine şi încrezător, şi nu prea.

  — Dar aici o să faci faţă? E greu aici.

  — Cred că am să mă descurc. (Habar n-aveam la ce mă înjug. Deviza -să te zbaţi şi să răzbaţi!)

  Şi-a mijit ochii şi a stat o clipă pe gânduri. (Mă cântărea, întrebându-se cât sunt de pregătit să mă transform în dulău şi cât de zdravene îmi sunt fălcile.)

  — Bine. Vei fi maistru pe schimb la cariera de lut.

  Şi un alt fost ofiţer, Nikolai Akimov, a fost numit maistru la carieră. Am ieşit din birou parcă înrudiţi într-un fel şi bucuroşi. Chiar să ne fi spus cineva, n-am fi putut realiza pe atunci că ne băgaserăm slugi, făcând o alegere tipică pentru militarii aflaţi la începutul condamnării. Pe chipul simplu, lipsit de orice aer intelectual al lui Akimov se vedea că e un băiat cu fire deschisă şi un bun soldat.

  — Ce ne tot sperie directorul ăsta? Cu douăzeci de oameni să n-o scoţi la capăt? Nu-i teren minat, nu-ţi cad bombe în cap – de ce n-ar merge căruţa?

  Voiam să reînviem în noi siguranţa de pe front. Zeki mucoşi, nu ne dădeam seama că Arhipelagul n-are nimic de a face cu frontul, nu intuiam cu cât e mai greu războiul lui de asediu, decât cel presărat cu explozii pe care -l trăiserăm.

  În armată poate comanda orice zevzec, orice nulitate, succesul lui fiind direct proporţional cu postul pe care -l ocupă. Dacă un comandant de pluton trebuie să fie şi ager la minte, şi neobosit, şi viteaz, să ştie citi în inima soldatului, pentru câte un mareşal e de ajuns să bombăne tot timpul, să înjure vârtos şi să ştie să se iscălească. Restul îl fac alţii pentru el, chiar şi planul operaţiunii i -l aduce pe tavă secţia operativă a statului-major, vreun ofiţer căpăţânos al cărui nume nici nu -l cunoaşte. Soldaţii execută ordinele nu pentru că sunt convinşi de oportunitatea lor (ba, adesea, cu totul dimpotrivă), ci pentru că ordinele se transmit de sus în jos pe cale ierarhică, sunt ordinele unei maşini şi celui ce nu le execută i se ia capul.

  Dar pe Arhipelag, pentru un zek pus să comande alţi zeki, lucrurile nu stau nici pe departe aşa. Nici un fel de ierarhie cu