Şi tot aşa – zece ani. Fruntea sus! ’

  Schimbul de dimineaţă revine în lagăr la trei după-amiază. Se spală, mănâncă, stă la coadă la magazie şi deodată sună apelul. Toată suflarea lagărului se aliniază şi un gardian analfabet, cu o tăbliţă de placaj în mână, trece prin faţa coloanelor molfăind un creion între buze, încreţindu-şi fruntea a încordare şi şopotind fără încetare ceva. Numără de câteva ori rândurile şi coloanele, apoi inspectează de câteva ori toate camerele, lăsându-i pe deţinuţi în formaţie. Ba o sfecleşte la aritmetică, ba încurcă socoteala: câţi sunt bolnavi, câţi sunt băgaţi la ŞIzo „fără scoatere la lucru”. Această deşartă pierdere de vreme se prelungeşte în cel mai bun caz un ceas, uneori un ceas şi jumătate. Simţământul de neputinţă şi umilinţă e greu de suportat mai cu seamă pentru cei care preţuiesc timpul – necesitate nu prea răspândită în poporul nostru şi defel groprie zekilor – pentru cei care vor să apuce să facă ceva chiar şi în lagăr. „In front” nu se poate citi. Amicii mei, Gammerov şi Ingal, stau cu ochii închişi, compunând fie versuri, fie proză, fie scrisori, dar nici aşa nu vei fi lăsat să stai în coloană, căci dai impresia că dormi şi astfel ofensezi apelul; în plus, urechile nu ţi-s astupate, aşa că sudalmele, glumele proaste şi searbădă pălăvrăgeală din jur se revarsă asupra ta fără cruţare. (Suntem în 1945. Deja s-a realizat fisiunea atomului, curând se va constitui ca ştiinţă cibernetica, iar aici intelectuali cu frunţi palide stau smirnă – „Nu mişca în front!” – aşteptând ca un idol roşcat şi cretin să-şi încheie leneşul bilanţ şoptit.) Apelul s-a isprăvit, acum, la cinci şi jumătate, oamenii ar putea să se culce (căci scurtă a fost noaptea trecută, iar cea viitoare se poate dovedi şi mai scurtă), dar peste o oră e cina – timpul se face fărâme.

  Administraţia lagărului e atât de indolentă şi de puţină la minte, încât nici vrea, nici îi da prin cap să-i plaseze pe muncitorii din cele trei schimburi în camere diferite. La opt, după cină, schimbul întâi ar putea să se liniştească în sfârşit, dar nu -l lasă neastâmpărul celor sătui şi încă neosteniţi, iar borfaşii, pe saltelele lor, abia încing jocul de cărţi, vociferând şi întrecându-se în show-uri teatrale. Un şut, azerbaidjan după chip, mimând excesiv o incursiune furişă, înconjoară încăperea hopăind de pe o vagonka pe alta, pe panourile de sus, peste trupurile zekilor trudiţi şi răgind: „Aşa s-a dus Napoleon la Moscova după tutun!” Pricopsindu-se cu tabacul râvnit, se întoarce pe aceeaşi cale, călcând şi sărind peste oameni: „Aşa a fugit Napoleon la Paris!” Fiecare găselniţă a borfaşilor e atât de năucitoare, de şocantă, încât nu facem decât să ne uităm la ei cu gurile căscate. Pe la nouă seara, şirurile de vagonki se clatină din nou: începe să se vânzolească, tropăind, strângându-şi catrafusele ca să le predea la magazie, schimbul de noapte. Pe la zece se pleacă la lucru; acum în sfârşit, ai să poţi dormi! De unde: la unsprezece se întorc cei din schimbul doi: acum tropăie şi te zdruncină ei, se spală, se duc să-şi ridice lucrurile de la magazie, cinează. Abia pe la unsprezece şi jumătate lagărul adoarme, vlăguit.

  Dar la patru şi un sfert un melodios zvon metalic se înalţă deasupra micului nostru lagăr şi a colhozurilor somnoroase din împrejurimi, unde bătrânii îşi mai aduc bine aminte dangătul clopotelor de la Istra. Poate că şi clopotul nostru din lagăr, cu glas argintiu, e tot de la mânăstire şi nu şi-a pierdut obiceiul ca, la primul cântat al cocoşilor, să-i deştepte pe monahi pentru o nouă zi de rugăciune şi de muncă.

  „Schimbul unu, scularea!” strigă gardianul din încăpere în încăpere. Buimac de somn, cu pleoapele abia dezlipite – ce să te mai speli! Nici de îmbrăcat nu e cazul, căci ai dormit gata echipat Aşadar – puşcă la cantină. Intri, clătinându-te încă de somn. Fiecare dintre cei ce se îmbulzesc acolo ştie precis ce vrea: unii se înghesuie la raţia de pâine, alţii la fiertură. Numai tu rătăceşti ca un lunatic sub becurile chioare, nevăzând prin aburii de fiertură unde se dă una şi unde alta. În sfârşit, ai intrat în posesia celor cinci sute cincizeci de grame de pâine, demne de un festin, şi a unui blid de lut cu ceva fierbinte şi negru. E o ciorbă neagră, de urzici. Zdrenţele negre ale frunzelor fierte înoată într-o apă chioară, întunecată. Nu tu peşte, nu tu carne, nu tu o urmă de grăsime. Nici chiar sare: fierbând, urzicile înghit toată sarea, aşa că ea nici nu se mai pune în cazan: dacă tutunul e aurul lagărului, sarea e argintul: bucătarii o drămuiesc cu grijă. O tulbureală greţoasă – zeamă de urzici nesărată! -; rupt de foame şi tot nu te-nduri s-o îngurgitezi, Ridică-ţi privirea Nu spre cer, spre tavan. Ochii ţi s-au obişnuit deja cu lumina ternă şi poţi distinge, de-a lungul peretelui, lozinca scrisă cu litere de culoare roşie – atât de dragă inimii lor – pe hârtie de tapet: „Cine nu munceşte nu mănâncă!”

  Şi un tremur îţi urcă în piept. O, înţelepţi de la Secţia Cultural-Edu-cativă! Cât de satisfăcuţi aţi fost alegând această măreaţă deviză evanghelică şi comunistă pentru o cantină de lagăr! Dar în Evanghelia după Matei stă scris: „Demn este robul de hrana lui”. Dar în Deuteronom stă scris: „Nu pune zăbală boului care treieră grânele”.

  Voi aţi adăugat semnul exclamării. Mulţumiri din partea boului care treieră! De acum voi şti că-mi puneţi jug pe grumazul sfrijit nu de nevoie, că mă gâtuiţi nu din pură lăcomie, ci în numele unui eclatant principiu al societăţii de mâine! Numai că, în lagăr, nu-i văd mâncând pe cei ce muncesc. Numai că, în lagăr, nu-i văd flămânzind pe cei ce nu muncesc.

  Se luminează de zi. Cerul zorilor de