şi pilcuri de vilE. Şi noi ne simţim de parcă am face parte din aceste vesele împrejurimi, le privim aidoma celor veniţi aici să se odihnească şi să se distreze, ba chiar ţinutul ni se pare mai întins (ochii ni se deprinseseră cu pereţii plaţi, cu paturile plate, cu îngustimea celulei) şi chiar mai savuros: frunzarele, pale acum, în august, ne orbesc, ori poate că farmecul vine din faptul că soarele coboară spre asfinţit

  — Sunteţi fascişti? Voi toţi sunteţi fascişti? Ne întreabă cu speranţă în glas, apropiindu-se, zekii. Şi încredinţându-se că da, suntem fascişti, se îndepărtează numaidecât, în fugă. Din alte puncte de vedere nu prezentăm interes.

   (Noi ştim deja că „fascişti” e porecla Cincizeci şi Opţilor, dată de agerii şuţi şi foarte agreată de stăpânire: şi „kaeri” suna bine, dar cu timpul cuvântul s-a cam veştejit, trebuia o danga proprie.)

  După un parcurs în asemenea viteză pliu aerul proaspăt, aici parcă ne e mai cald şi de aceea ne simţim şi mai bine. Privirile noastre mai rătăcesc încă prin mica zonă: corpul de cărămidă, cu un cat, al bărbaţilor, cel din lemn, cu mezanin, al femeilor şi şoproanele dărăpănate, deja întru totul rustice, ale serviciilor auxiliare; în depărtare – umbrele prelungi şi cernite aruncate pretutindeni de arbori şi case; coşul înalt al fabricii de cărămidă şi ferestrele care tocmai încep să se lumineze în cele două corpuri ale clădirii.

  — S-ar zice că nici nu-i rău aici… Vorbim între noi, încercând să ne convingem unul pe altul şi pe noi înşine.

  Un băieţandru, având pe chip expresia ager-pânditoare şi ostilă pe care începem să o remarcăm nu numai la el, a zăbovit lângă noi mai îndelung, examinându-i cu interes pe fascişti, îşi trăsese chipiul negru, ponosit pe ochi şi asculta, cu mâinile în buzunare, trăncăneala noastră.

  — N-nu-i rău! Pufni într-un sfârşit şi pieptul îi tresaltă. Schimonosindu-şi buzele, ne privi încă o dată, plin de dispreţ, şi spuse apăsat: Z-zdroabă! A-aici o să c-crăpaţi! Şi, trăgând un scuipat la picioarele noastre, se îndepărtă, îi era scârbă să mai asculte asemenea tonţi.

  Inimile ni s-au strâns.

  Prima noapte în lagăr!… Deja eşti în cădere, simţi că aluneci pe ceva neted şi şlefuit – jos, tot mai jos, dar undeva trebuie să mai fie un ciot salvator de care să te agăţi, trebuie să mai fie, însă nu ştii unde e. În sufletul tău reînvie tot ce e mai rău din ceea ce te-a învăţat viaţa: senzaţia de eternă suspiciune, de sinistru, de lipicios şi de crunt, inoculată de cozile nesfârşite şi de nedreptatea sfruntată a celor puternici. Un rău aţâţat şi răscolit în sufletul tău şi de zvonurile ce premerg internarea în lagăr: Numai să nu ajungi la „comune”! Lagărul e un imperiu al lupilor! Te mănâncă de viu! Aici, dacă te-ai poticnit, eşti călcat în picioare! Mort, copt, numai să nu ajungi la „comune”! Dar cum să nu ajungi? Încotro s-o apuci? Trebuie uns cineva! Cineva trebuie uns! Dar cine? Dar cu ce? Dar cum?

  Nu trece nici un ceas şi unul din cei veniţi o dată cu noi în etapă se întoarce de undeva cu o expresie reţinut-radioasă pe chip: a fost numit inginer-constructor pe întreaga zonă. Altul: i s-a îngăduit să deschidă la fabrică o frizerie pentru civili. Şi încă unul: a întâlnit pe cineva cunoscut şi o să lucreze la secţia plan. Simţi un ghimpe în inimă: astea toate – pe seama ta! Ei o să trăiască bine-mersi în birouri şi frizerii. Iar tu vei pieri. Vei pieri.

  Zona. Două sute de paşi de la o sârmă ghimpată la altă sârmă ghimpată, şi de niciuna n-ai voie să te apropii prea mult. Da, de jur împrejur vor străluci colinele verzi ale Zvenigorodskului, iar aici – bucătăria unde se crapă de foame, hruba de piatră a ŞIzo, etajera sărăcăcioasă de deasupra sobei pentru „gătit individual”, micul şopron al băii, ghereta cenuşie a latrinei dărăpănate, cu scânduri putrede şi – nici o scăpare, finis. Poate că, în viaţa ta, această insuliţă e ultimul petic de pământ pe care ţi-e hărăzit să calci.

  În camere – vagonki fără aşternuturi. Vagonka este o invenţie a Arhipelagului, o însăilare pe care băştinaşii ar trebui, chipurile, să doarmă, ceva ce nu se mai poate vedea nicăieri în lume: patru panouri de lemn, pe două etaje, aşezate pe doi piloni în formă de cruce, unul la cap şi altul la picioare. Te răsuceşti în somn, îi bălăngăni pe tustrei ceilalţi.

  Saltele în lagărul ăsta nu se dau, nici saci ca să-i umpli cu ceva şi să-i foloseşti drept saltele. Cuvântul „aşternuturi” e necunoscut băştinaşilor de pe insula Novâi Ierusalim: nu se dau pături, nu se împart şi nu se spală cearşafuri: îţi aşterni numai ceea ce, dacă ai fost prevăzător, ţi-ai adus cu tine. Şi cuvântul „pernă” este necunoscut intendenţei acestui lagăr; pernele sunt numai individuale şi pot fi văzute doar la femei şi la borfaşi. Seara, când te întinzi pe scândura goală, te poţi descălţa, dar bagă de seamă: bocancii tăi au să facă picioare. Mai bine dormi încălţat. Nu-ţi împrăştia nici hainele: au să facă şi ele picioare. Când ieşi dimineaţa la lucru, nu trebuie să laşi nimic în baracă: ce au să cruţe şuţii vor umfla gardienii pe motiv că nu e permis, în zori, după ce deţinuţii pleacă la lucru, camera e ca un loc de unde nişte nomazi şi-au ridicat tabăra, ba e chiar mai curată: nu rămân nici vetrele focurilor, nici oase de fiară dezgolite, încăperea e pustie, goală-goluţă, ar putea fi cazaţi aici alţii peste zi. Nici panoul de scânduri pe care ai dormit nu se deosebeşte cu nimic de ale celorlalţi. Toate sunt goale, înnegrite de rapăn şi roase la muchii.

  Dar nici la lucru nu poţi lua cu tine nimic. Dimineaţa, strânge-ţi bulen-drele, fă coadă la magazia de efecte personale şi îndeasă-le într-o valiză ori într-un sac. Te întorci de la lucru – stai la coadă tot acolo şi ia-ţi