Aşadar, şi 65% din tuhtă intră, pe nevăzute, în antrepozit (si, mitic, producţia fabricii de cherestea este şi ea înregistrată pe sortodimensiuni: lătunoaie, lemn util, grosimea scândurilor, scânduri fasonate, nefasonate.) Stivuitorii mănâncă şi ei o pâine pe seama acestei tuhte.

  Dar ce se întâmplă mai departe? Tuhta a rămas proptită între pereţii antrepozitului. Acesta e păzit de VOHR, aici nu se mai permit pierderi necontrolate. Cine şi cum va răspunde acum pentru tuhtă?

  E momentul când în ajutorul măreţului principiu al tuhtei vine un alt măreţ principiu al Arhipelagului: principiul gumilasticului, adică al tărăgănărilor de tot felul. Odată înregistrată, tuhtă se reportează dintr-un an în altul. La inventarierile care se fac în aceste pustietăţi sălbatice ale Arhipelagului, toţi sunt de aceeaşi parte, toţi cunosc melodia. Numai de dragul de a număra, nimeni n-o să ia în mână scândură cu scândură. Din fericire, an de an, mari cantităţi de tuhtă „se degradează” din pricina condiţiilor de depozitare: sunt trecute la pierderi. Sigur, câte un şef de depozit mai zboară din slujbă, fiind trimis la munca de jos, ca normator. Dar câtă naţie a mâncat o bucată de pâine!

  Altă mutare deşteaptă: când cheresteaua se încarcă în vagoane pentru beneficiari (recepţioneri nu există, vagoanele vor fi expediate pe baza unor dispoziţii de livrare), se încarcă şi tuhtă, adică se trec în actele însoţitoare cantităţi în plus (ocazie cu care, să notăm, îşi mai dreg raţia şi brigăzile de încărcători). Calea ferată pune plomba, ea n-are nici în clin, nici în mânecă. După nu ştiu câtă vreme, undeva la Armavir sau la Krivoi Rog se scoate plomba şi se face recepţia, înregistrându-se intrările fizice. Dacă lipsurile sunt moderate, toate aceste discrepanţe volumetrice se adună undeva într-o rubrică, şi e treaba Gosplan-ului să descurce lucrurile. Dacă s-a întrecut măsura, beneficiarul trimite Ustvâmlagului o reclamaţie, dar aceste reclamaţii se mişcă între milioane de alte hârţoage, sunt încopciate în cine ştie ce dosar şi cu timpul devin caduce: nu pot rezista încăpăţânării speciei umane de a trăi. (Cât despre expedierea retur a unui vagon, nici un Armavir nu se va încumeta să facă aşa ceva: în sud nu există lemn.)

  Să mai notăm că şi statul, în speţă Ministerul Industriei Forestiere, foloseşte masiv, în situaţiile pe care le înaintează, aceste cifre fictive privind lemnul tăiat şi prelucrat. Şi pentru minister ele sunt cât se poate de bine venite Dar lucrul cel mai uimitor e următorul: din pricina tuhtei care însoţeşte fiecare etapă de mişcare a lemnului, ar trebui, finalmente, să se resimtă un deficit, în realitate, de-a lungul sezonului de vară, recepţionerul bursei izbuteşte să încarce scriptele cu atâta tuhtă, încât spre toamnă centrul de dirijare a plutăritului înregistrează, la zăgazurile plutitoare, surplusuri reale de lemn! Acestea au scăpat neatinse, normele s-au „îndeplinit” şi fără ele. Or, buştenii nu pot fi lăsaţi acolo, altminteri în primăvara următoare ar trebui Bombardaţi din avion. Drept care, spre sfârşitul toamnei, acestui lemn „de prisos”, i se dă drumul să plutească pe râu în jos, pierzându-se în Marea Albă!

  Uluitor? Stupefiant? Dar nu e singurul loc unde se întâmplă aşa ceva. Şi la Unjlag, în antrepozite rămânea întotdeauna lemn „în plus”, care nu ajunsese în vagoane şi nici nu era înregistrat nicăieri!… Şi după închiderea definitivă a ultimului antrepozit, locul era vizitat ani de-a rândul de echipe de la OLP-urile învecinate, venite să ia, pentru foc, buştenii uscaţi, rămaşi fără stăpân, lemn de mină decojit, tăiat şi prelucrat cu atâta trudă.

  Pentru ca plutaşii civili să nu se aleagă cu asemenea surplusuri, lagpunk-tul Talaga, din regiunea Arhanghelsk, trimitea grupuri de borfaşi care interceptau şi deturnau plutele, adică furau pentru lagăr buştenii tăiaţi de acelaşi lagăr, dar aflaţi pentru moment în răspunderea civililor. Şi an de an se programa confecţionarea de mobilă din… Lemn furat Şi toate acestea sunt tertipuri născocite pentru a supravieţui, nicidecum pentru a îmbogăţi pe cineva, nicidecum pentru a spolia statul.

  Statul nu are dreptul să devină atât de feroce, încât să-şi împingă supuşii la fraudă.

  Deţinuţii o spun verde: N-ar fi fost tuhta şi-amonalul1”1, nu s-ar fi făcut Canalul.

  Pe toate acestea se sprijină Arhipelagul.

  Capitolul 6

  AU ADUS FASCIŞTI!

  — AU ADUS FASCIŞTI! Au adus fascişti! Strigau surescitaţi, alergând prin lagăr, tineri zeki – băieţi şi fete – când cele două camioane ale noastre, încărcate fiecare cu câte treizeci de fascişti, au pătruns în perimetrul de forma unui pătrat nu prea mare al lagărului Novâi Ierusalim1.

  Tocmai trăiserăm una diii orele stelare ale vieţii noastre – ora cât durase drumul de la Krasnaia Presnea până aici, o etapare apropiată, cum se spune. Deşi eram înghesuiţi în caroserii, aşezaţi turceşte, ale noastre fuseseră tot văzduhul, toată viteza, toate culorile. O, splendoare uitată a lumii! Tramvaie roşii, troleibuze albastre, oameni în straie albe sau pestriţe – oare văd ei, îmbulzindu-se la urcare, aceste culori? Ba astăzi, 14 august, cine ştie de ce, pe toţi stâlpii şi pe toate casele erau arborate steaguri şi steguleţe, pesemne vreo sărbătoare neaşteptată a coincis cu sărbătoarea ieşirii noastre din închisoare, (în ziua aceea se anunţase capitularea Japoniei, sfârşitul războiului de şapte zile.) Pe şoseaua Volokolamskului, fuioare de miresme emanând din finul proaspăt cosit şi din prospeţimea luncilor în pragul înserării ne învăluiseră capetele tunse chilug. Această adiere a luncilor – cine o poate inspira cu mai multă lăcomie ca un prizonier? Verdele frust ne orbea ochii deprinşi cu cenuşiul, cu nesfârşitul cenuşiu. Eu, Gammerov şi Ingal nimeriserăm în aceeaşi etapă şi, aşezaţi unul lângă altul, ni se părea că facem o veselă escapadă la vreo vilă. Nimic sumbru nu ne putea aştepta la capătul acestei călătorii vrăjite.

  Şi iată-ne ajunşi. Sărim din caroserii, ne destindem picioarele şi spinările amorţite şi facem ochii roată. Zona de la Novâi Ierusalim ne place, e chiar încântătoare: gardul ce o înconjoară nu e din scânduri, ci din sârmă ghimpată împletită, şi de jur împrejur se dăruieşte privirii ţinutul Zvenigorodskului, vălurit, viu, presărat cu sate