trecea în contul brigăzilor cubaje suplimentare. Una dintre ierni a fost deosebit de aspră, băieţii abia izbuteau să facă planul în proporţie de 60%, dar primeau ca pentru 125% şi, pe seama raţiilor suplimentare, au ieşit cu bine din iarnă, iar lucrările nu s-au oprit nici măcar pentru o zi. Numai că transportul buştenilor „tăiaţi” (pe hârtie) întârzia foarte mult şi la urechile comandantului de lagăr au început să ajungă zvonuri supărătoare, în martie, acesta a trimis o comisie alcătuită din şefi de echipă, care au descoperit o lipsă de opt mii de metri cubi de buşteni! Furios, comandantul lagărului l-a chemat pe Vlasov. Acesta l-a ascultat, după care i-a spus: „Trage-le, şefule, la fiecare câte cinci zile; sunt nişte târâie-brâu. Le-a fost lene să se afunde în pădure, pentru că acolo nămeţii sunt mari. Fă o comisie nouă şi pune-mă pe mine preşedinte.” Cu troika lui din oameni de comitet, Vlasov a întocmit un act, „regăsind” tot lemnul lipsă. Pentru o vreme, comandantul s-a potolit, dar în mai i-a luat iar la rost: se transportă lemn puţin, ăi de sus cer socoteală. L-a chemat din nou pe Vlasov. Vlasov, mic de stat, dar întotdeauna mândru ca un cocoş, nici măcar n-a mai scăldat-o: lemnul nu există. „Cum ai cutezat să faci un act fals, tara-ra-ra-ram?!” „Păi, era mai bine să vă bage pe dumneavoastră la zdup? Opt mii de metri cubi înseamnă pentru civili un” decar „; chiar şi unui cekist cum sunteţi dumneavoastră tot i s-ar fi izbit cinci ani.” Comandantul l-a scăldat într-un potop de înjurături, dar era prea târziu să -l pedepsească: el însuşi atârna acum de Vlasov. „- Ce facem?” „- Aşteptăm până când toate drumurile se fac chi-seliţă.” Curând, toate drumurile au devenit impracticabile, nu tu drum de iarnă, nu tu drum de vară, şi Vlasov i-a adus şefului la semnat, ca s-o expedieze apoi mai departe, la Direcţie, o adresă amănunţit fundamentată tehnic, în care se explica faptul că, având în vedere tăierile masive din iarna trecută, opt mii de metri cubi de buşteni nu au apucat să fie expediaţi pe drumul de sănii Iar a-i transporta prin pădurea mlăştinoasă era peste putinţă. Urmau calcule din care reieşea cât ar costa construirea unui drum din grinzi, rezultând că transportul pe această cale a celor opt mii de metri cubi de lemn ar fi fost mai scump decât valoarea lui intrinsecă. Iar peste un an, după ce vor fi zăcut în mlaştină o vară şi o toamnă, buştenii nu vor mai corespunde condiţiilor contractuale şi beneficiarii nu-i vor accepta decât ca lemne de foc. Direcţia a fost de acord cu pertinenta argumentaţie – pe care o putea prezenta fără jenă oricărei alte comisii – şi a trecut cei opt mii de metri cubi la pierderi.

  Astfel aceste trunchiuri tăiate, mâncate, trecute la scăzământ au prins din nou rădăcini, zvonind din cetinile verzi. De altfel, nici statul n-a plătit prea mult pentru aceşti steri fictivi: câteva sute de pâini negre, lipicioase şi mustind De apă. Cele o mie de trunchiuri şi o sută de vieţi salvate nu au fost trecute în coloana beneficiilor: asemenea bunuri n-au avut niciodată preţ pe Arhipelag.

  Pesemne nu numai Vlasov s-a priceput să trişeze în felul ăsta, căci, începând din 1947, la toate exploatările forestiere a fost introdus un sistem nou: echipe integrate şi brigăzi integrate. Tăietorii de pădure şi cărăuşii alcătuiau acum o singură echipă, iar în contul brigăzilor se înregistra nu volumul de buşteni tăiaţi, ci lemnul ajuns la patinoar, pe malul râului flotabil, de unde primăvara era transportat mai departe cu plutele.

  Şi ce credeţi? S-a isprăvit cu tuhta? Câtuşi de puţin! Ba chiar o regăsim mai înfloritoare ca oricând! Tuhta proliferează inevitabil, pe măsură ce creşte numărul muncitorilor ce se hrănesc de pe urma ei. Pentru aceia dintre cititori pe care subiectul nu-i plictiseşte, să intrăm puţin în detalii:

  1. Plutăritul, începând de la patinoar, nu mai poate fi încredinţat deţinuţilor (Cine să-i escorteze de-a lungul râului? Vigilenţă). De aceea, la patinoar, lemnul e preluat de la delegatul lagărului (unul pentru toate brigăzile) de recepţionerul centrului de dirijare a plutăritului, alcătuit din muncitori civili. Credeţi că acest recepţioner o să pună piciorul în prag? Nici pomeneală. Delegatul lagărului tuhteşte cât încape, ca să poată hrăni brigăzile tăietorilor de pădure, şi recepţionerul centrului închide ochii.

  2. Şi iată de ce. Muncitorii civili ai centrului de dirijare trebuie şi ei hrăniţi, căci şi normele lor sunt supradimensionate. Tot acest lemn fictiv e înregistrat în borde-rourile centrului, ca lemn plutit.

  3. La punctul de colectare, unde se adună tot lemnul trimis cu plutele de la toate sectoarele de tăiere, e amplasată aşa-numita bursă, un depozit de tranzit, unde buştenii sunt traşi din apă la mal. Această muncă revine tot deţinuţilor, aceluiaşi Ustvâmlag (cele 52 de insule ale Ustvâmlag-ului sunt răspândite pe o suprafaţă de 250 kilometri pătraţi -Arhipelag, nu glumă!). Delegatul centrului de dirijare e liniştit: recepţionerul lagărului preia acum îndărăt toată tuhta: în al doilea rând, pentru a nu-şi trage pe sfoară lagărul, care predase acei buşteni la centrul de dirijare, iar în primul rând pentru ca, din aceeaşi tuhta, să-i hrănească pe deţinuţii săi, cei care scot buştenii din apă (căci şi ei au nişte norme fantastice, şi lor le arde buza să câştige coltucul suplimentar)! E momentul când recepţionerul trebuie să asude puţin pentru obşte: el are nu numai de luat în primire lemnul în unităţi volumetrice, ci şi de înregistrat toţi buştenii, reali şi fictivi, după diametru şi lungime. Iată un adevărat părinte care-şi hrăneşte familia! (Vlasov a lucrat şi pe un asemenea post.)

  4. După bursă urmează fabrica, unde buştenii sunt transformaţi în cherestea. Muncitorii sunt tot zeki. Brigăzile se hrănesc pe seama volumului de lemn rotund prelucrat şi buştenii raportaţi fictiv, prin tuhta, sunt cum nu se poate mai bineveniţi pentru a spori acest volum.

  5. În aval, urmează antrepozitul de produse finite, unde, potrivit normelor impuse de stat, trebuie să ajungă 65% din lemnul