Ca întotdeauna în bine chibzuita noastră orânduire socială, aici se bat cap în cap două planuri: planul de producţie, construit pe principiul de a cheltui pentru mâna de lucru cât mai puţin cu putinţă, şi planul MVD de a aduce din producţie în lagăr câştiguri cât mai mari. Unui observator din afară i se va părea straniu: ce-i cu această contrapunere a propriilor planuri? Or, la mijloc e un mare schepsis. Tocmai contrapunerea planurilor îl striveşte pe om. E un principiu care depăşeşte reţelele de sârmă ghimpată ale Arhipelagului.

  Şi mai semnificativ e faptul că aceste două conduceri nu consumă, una faţă de cealaltă, nici un fel de ostilitate, cum ar putea sugera permanentele lor hârâieli şi trageri reciproce pe sfoară. Când e vorba ca deţinutul să fie strivit cât mai temeinic, ele se aliază foarte strâns. Deşi comandantul lagărului e ca un tată bun pentru zekii săi, el e gata oricând să recunoască – şi să semneze un act în acest sens – că mutilarea s-a produs din vina deţinutului însuşi, nu din cauza condiţiile/de lucru; nu o ţine morţiş că deţinuţilor trebuie să li se asigure îmbrăcăminte de protecţie ori că de ce adică în cutare atelier nu există ventilaţie (nu-i – nu-i, ce să-i faci, dificultăţi vremelnice: în Leningradul blocat cum a fost…?). Niciodată conducerea lagărului nu va trata cu refuz conducerea unităţii de producţie, când aceasta va cere să fie băgat la carceră un brigadier pentru că a fost insolent, un muncitor pentru că a pierdut o lopată, un inginer pentru că nu a executat întocmai un ordin, în aşezările îndepărtate, nu aceşti doi tartori alcătuiesc înalta societate a moşierilor taigo-industriali? Nu nevestele lor îşi fac, reciproc, vizite?

  Şi dacă, totuşi, tuhta din borderouri e întotdeauna umflată, dacă se raportează săparea şi astuparea unor şanţuri care n-au brăzdat niciodată faţa pământului; repararea unei instalaţii de încălzire ori a unei maşini niciodată ieşite din funcţiune; înlocuirea unor stâlpi zdraveni, în stare să reziste încă Zece ani, mişmaşul ăsta nu se face la instigaţia conducerii lagărului, liniştită că banii îi vor curge în pungă într-un fel sau altul, ci de către deţinuţii înşişi (brigadieri, normatori, şefi de echipă), căci aşa sunt toate normele statului: ele nu sunt gândite pentru telurica viaţă reală, ci pentru cine ştie ce ideal selenar. Un om conştiincios, plesnind de sănătate, sătul şi pus pe muncă nu poate îndeplini aceste norme! Ce să mai pretinzi atunci de la bietul deţinut vlăguit, scheletic, flămând şi opresat? Normarea practicată de stat imaginează o producţie care nu poate exista pe pământ, şi prin asta aminteşte de realismul socialist din beletristică. Dar dacă, ulterior, cărţile nevândute sunt date la tocat, tuhta industrială e mai greu de acoperit Nu însă şi imposibil.

  În vârtejul grabei lor necurmate, directorului şi şefului de lucrări tuhta le scapă; ei nu apucă să o descopere. Iar şefii de echipă civili sunt ori neinstruiţi, ori beţi, ori binevoitori cu zekii (gândindu-se că şi brigadierul acestora îi va ajuta în clipele grele). Şi apoi, dacă s-au „halit” câteva procente, acolo, oricum nu poţi recupera pâinea dintr-un stomac. Cât despre reviziile contabile şi inventarieri, se ştie cât sunt de lălăite, ele dezvăluie tuhta cu o întârziere de luni şi ani, când banii pentru lucrarea respectivă s-au evaporat de mult şi nu-ţi mai rămâne decât ori să -l bagi în tribunal pe careva dintre civili, ori să muşamalizezi lucrurile şi să treci totul la pierderi.

  Trei balene au fost aşezate la temelia Arhipelagului de către Stăpânire: marmitele, brigada şi dubla conducere. A patra şi cea mai importantă balenă – tuhta – e opera băştinaşilor şi a vieţii înseşi.

  Pentru tuhta e nevoie de brigadieri perseverenţi şi întreprinzători, dar şi mai necesari, şi mai importanţi sunt maiştrii şi inginerii din rândul deţinuţilor. Şefi de echipă, normatori, planificatori, economişti – şi numărul lor a fost mare, căci în pustietăţile acelea civilii nu se înghesuie. Unii zeki s-au sălbăticit în aceste locuri, întrecându-i în ferocitate pe civili, năpăstuindu-şi camaradul arestat ca şi ei şi călcând pe cadavre pentru a obţine propria eliberare înainte de termen. Alţii, dimpotrivă, şi-au păstrat conştiinţa clară a apartenenţei la patria lor – Arhipelagul, introducând o chibzuită măsură în diriguirea producţiei şi o tot atât de bine măsurată tuhta în evidenţe. Se puneau astfel în mare primejdie: riscau nu să primească o nouă condamnare, căci oricum erau înjugaţi la termene grele, pe un articol-beton; riscau să-şi piardă locul, să-i mânie pe dumnezeii lagărelor, să nimerească într-o etapă funestă şi astfel să piară fără urmă. Dârzenia şi inteligenţa lor erau cu atât mai lăudabile, cu cât îi ajutau să supravieţuiască şi pe fraţii lor.

  Un asemenea om a fost, de pildă, Vasili Grigorievici Vlasov, deja cunoscut nouă din procesul de la Kadâi. În toată lunga lui condamnare (a stat în puşcărie nouăsprezece ani fără întrerupere) şi-a păstrat aceeaşi îndărătnică verticalitate pe care a manifestat-o la judecată şi jie la înălţimea căreia şi-a bătut joc de Kalinin şi de graţierea acordată de el. În toţi aceşti ani, când, sfrijit de foame, a tras la jugul muncilor comune, s-a simţit nu un ţap ispăşitor, ci un adevărat deţinut politic şi chiar un „revoluţionar”, cum mărturisea în convorbirile lui intime. Şi când, mulţumită ascuţitului simţ gospodăresc pe care -l avea de la natură şi care-i suplinea studiile economice neterminate, a ocupat vremelnic funcţii de oploşit în sfera producţiei, a văzut în asta nu Numai o şansă de a-şi amâna clipa morţii, ci şi o posibilitate de a încărca astfel căruţa, încât băieţii să tragă mai uşor.

  În anii ’40, la una din exploatările forestiere din Ust-Vâm (Ustvâmlagul făcea excepţie de la schema comună în sensul că avea o conducere unică: lagărul însuşi executa tăierile de pădure, ţinea evidenţa şi purta răspunderea în faţa Ministerului Industriei Forestiere), Vlasov cumula funcţiile de norma-tor şi planificator. Toate scriptele erau pe mâna lui şi, iarna, pentru a veni în ajutorul zekilor din exploataţie,