Dar cu ce nu se obişnuiesc oamenii? Ar f i o incorectitudine grosieră din partea noastră să nu observăm faptul că, uneori, brigada reprezenta şi o celulă naturală a societăţii din lagăr, aşa cum e, în libertate, familia. Eu însumi am cunoscut asemenea brigăzi, şi nu una singură. E drept, acestea nu erau brigăzi de la muncile comune, unde cineva trebuie să moară, căci altfel ceilalţi n-au cum să supravieţuiască. Erau, de regulă, brigăzi specializate: electricieni, strungari şi lăcătuşi, dulgheri, zugravi. Cu cât efectivul brigăzilor era mai mic (10-12 oameni), cu atât se manifesta mai evident înăuntrul lor spiritul de protecţie reciprocă şi întrajutorare.*

  Pentru o asemenea brigadă şi pentru un asemenea rol trebuie şi un brigadier potrivit: aspru cu măsură; cunoscător al tuturor regulilor morale (imorale) ale GULAG-ului; perspicace şi drept cu oamenii din brigadă; având propria tehnică de a-i aborda pe şefi: la unii lătrând răguşit, pe alţii luându-i cu vorba dulce; făcându-se temut de către toţi oploşiţii, neratând nici un prilej de a smulge pentru brigadă câte o sută de grame de pâine în plus, nişte Nădragi vătuiţi, câteva perechi de bocanci. Dar şi cu trecere pe lângă oploşiţii influenţi, de la care pot fi aflate noutăţile lagărului şi schimbările ce se profilează la orizont, toate acestea fiindu-i indispensabile pentru a dirigui chibzuit. Cunoscând temeinic natura lucrărilor, ca şi sectoarele avantajoase şi dezavantajoase (şi ştiind să le paseze pe acestea din urmă unei brigăzi vecine, dacă o asemenea brigadă există). Cu ochi format pentru tuhtă -intuind unde e mai uşor de trişat în următoarele cinci zile: la norme sau la volum. Şi apărându-şi cu străşnicie tuhta în faţa şefului de şantier, când acesta îşi întinde condeiul hulpav să „hăcuiască” borderourile. Având şi cum şi cu ce să -l ungă pe normator. Ştiind şi cine e ciripitorul în brigada lui (iar dacă e unul nu prea isteţ şi, deci, nici prea periculos, lăsându -l în plata Domnului, ca să nu i se strecoare unul şi mai rău). Iar în brigadă să ştie întotdeauna pe cine să îmbărbăteze cu o privire, cui să-i servească o porţie de înjurături îndesate, cui să-i dea, astăzi, o muncă mai uşoară. Chiar şi o asemenea brigadă, cu un asemenea brigadier, se sudează greu şi supravieţuieşte cu greu. Nici cocoleală nu există, dar nici nu cade nimeni lat. Am lucrat şi eu la asemenea brigadieri – la Sinebriuhov, la Pavel Boroniuk. Dacă aş sta să-i trec pe o listă, şi ea ar ocupa nişte pagini. Şi din numeroase relatări rezultă că aceşti brigadieri gospodari şi chibzuiţi erau, cel mai adesea, fii de „chiaburi”.

  Ce altceva poţi face? Dacă brigada ţi se impune ineluctabil ca formă de existenţă, ce altceva poţi face? Trebuie să te adaptezi într-un fel, nu-i aşa? Munca te ucide, dar şi să scapi cu viaţă poţi numai muncind. (Fireşte, e o filosofic discutabilă. Mai corect ar fi să răspunzi: nu mă învăţaţi voi cum să mor, lăsaţi-mă să mor în legea mea. Numai că oricum n-au să te lase, asta e…).

  Nici ca brigadier nu prea ai de ales: nu face brigada de tăietori de pădure cei 55 de „cubi” zilnic – eşti băgat la carceră. Nu vrei la carceră – scoate untul din oameni. Dreptatea e întotdeauna de partea celui mai tare.

  Cât despre dubla conducere, lagărul are nevoie de ea aşa cum cleştele are nevoie şi de braţul stâng, şi de cel drept, de amândouă. Dubla conducere reprezintă ciocanul şi nicovala cu ajutorul cărora autorităţile fac din deţinut ceea ce-i trebuie statului, iar dacă, supus acestei prelucrări, zekul se face praf şi pulbere, e aruncat la gunoi. Cu toate că întreţinerea unei conduceri aparte a zonei (a lagărului propriu-zis) încarcă substanţial cheltuielile statului, cu toate că, din tembelism, capriciu sau vigilenţă, ea îngreuiază şi complică adesea procesul de producţie, o asemenea conducere e instalată totuşi, ceea ce probează că nu e vorba de o scăpare. Dubla conducere înseamnă doi torţionari în loc de unul, doi torţionari ce acţionează cu schimbul şi la concurenţă: care izbuteşte să stoarcă de la deţinut cel mai mult, dându-i cel mai puţin.

  Una dintre conduceri are în mână aparatul de producţie, sculele, mijloacele de transport; o nimica toată îi lipseşte: forţa de muncă. Aceasta îi e adusă în fiecare dimineaţă din lagăr de către escortă, care o duce în fiecare seară îndărăt (sau face aceste operaţii la începutul şi la sfârşitul fiecărui schimb), în cele zece sau douăsprezece ore, cât zekii încap pe mâinile conducerii unităţii de producţie, nu e nevoie să fie educaţi ori corijaţi, şi chiar dacă Se întâmplă să crape în acest răstimp, faptul nu îndurerează niciuna din cele două conduceri: morţii sunt mai uşor de casat decât nişte scânduri care au ars sau câteva kilograme de firnis furate. Pentru conducerea unităţii productive important e să-i constrângă pe deţinuţi să muncească în fiecare zi cât mai mult, trecându-le în fişa de pontaj cât mai puţin, căci trebuie acoperite într-un fel consumurile catastrofale şi deficienţele de producţie. Căci fură şi trusturile, şi Direcţiile de construcţii-montaj, şi şefii de şantier, şi şefii de echipă, şi magazionerii, şi şoferii, şi – mai puţin decât toţi – zekii, nu pentru sine (căci n-au unde căra ce-au furat), ci pentru mahării lagărului şi pentru escortă. Şi mai mult se pierde din cauza gospodăririi nechibzuite şi indolente, ca şi din pricină că nici zekii nu cruţă nimic. Or, o singură cale există pentru a acoperi toate aceste neajunsuri: să plăteşti sub preţ forţa de muncă.

  În mâinile conducerii lagărului se află numai rabsila16 (limba ştie ce şi cum să abrevieze!). Dar acest factor e decisiv. Şefii de lagăre aşa şi spun: noi le putem forţa mâna (şefilor din unităţile productive); oricum n-au unde găsi alţi muncitori, (într-adevăr, în taiga, în deserturi – unde să-i găseşti?) Şi de aceea se străduiesc să smulgă, pentru mâna lor de lucru, cât mai mulţi bani, pe care-i predau la vistierie, o parte fiind destinată retribuirii conducerii lagărului pentru că îi păzeşte pe zeki