crezut că un asemenea rol ar putea să joace conştiinciozitatea şi entuziasmul, dublate de o dezinteresare absolută. De aceea a fost luată în braţe cu atâta ardoare „măreaţa iniţiativă” a subotnicelor. Dar ea s-a dovedit a fi nu începutul unei noi ere, ci puseul spasmodic de abnegaţie al uneia dintre ultimele generaţii ale revoluţiei. Din documentele arhivei guberniale Tambov, datând din 1921, rezultă că, încă de pe atunci, mulţi membri de partid căutau să se sustragă de la subotnice, motiv pentru care prezenţa la acestea a început să fie consemnată în fişele individuale de evidenţă. Vreo zece ani elanul a mai durat, pentru comsomolişti şi pentru noi, pionierii. Apoi ni s-a acrit şi nouă.

  Ce era de făcut? Unde se putea găsi un nou stimulent? Banii, salarizarea în acord, primele? Dar astea trăsneau a un capitalism cald încă, şi erau necesare o lungă perioadă de timp, o nouă generaţie pentru ca acest iz să înceteze a mai irita nările şi pentru ca pomeniţii stimulenţi să poată fi adoptaţi în linişte sub forma „principiului socialist al cointeresării materiale”.

  S-a scotocit mai adânc în sipetul istoriei şi s-a descoperit ceea ce Marx numea „constrângere extraeconomică”. În lagăre şi în colhozuri, această găselniţă a fost etalată cu toţi colţii dezveliţi.

  Apoi a apărut Frenkel, care, întocmai cum diavolul presară o pulbere otrăvitoare în cazanul dat în clocot, a adăugat sistemul marmitelor.

  Era binecunoscut descântecul de atâtea ori repetat: „în noua orânduire nu-şi poate găsi loc nici disciplina bâtei, pe care se baza iobăgia, nici disciplina foamei, pe care se sprijină capitalismul.”

  Ei bine, Arhipelagul a izbutit să le îngemăneze de minune.

  Şi pentru asta au fost de ajuns trei trucuri: 1. Marmitele; 2. Brigada; 3. Dubla conducere. (Dar ultimxil nu e obligatoriu: pe Vorkuta, bunăoară, a existat întotdeauna o conducere unică, şi treaba mergea.)

  Pe aceste trei balene se sprijină Arhipelagul.

  Iar dacă le considerăm „curele de transmisie”, datorită lor se învârte maşinăria.

  Despre marmite am mai vorbit. E o redistribuire a plinii şi arpacaşului de aşa manieră, încât pentru o raţie medie de puşcăriaş, acordată în societăţile parazitare oricărui deţinut care taie frunză la câini, zekul nostru să trudească până se deznoadă. Iar pentru a-şi adăuga la raţia legitimă încă un coltuc de o sută de grame, să-şi verse şi ultima picătură de vlagă, fiind considerat fruntaş. Procentele realizate peste normă dădeau dreptul şi la câteva linguri de terci în plus (luate, anticipat, tot de la tine). O necruţătoare cunoaştere a naturii umane! Nici acele îmbucături de pâine, nici acele găluşte de arpacaş nu se puteau compara cu munca depusă pentru a le câştiga. Dar, având sărăcia în sânge, omul nu poate cântări un lucru şi preţul care ce i se pretinde pentru el, punându-le pe cele două talgere ale balanţei, întocmai cum soldatul, într-un război care-i este străin, se năpusteşte, pentru un amărât pahar de votcă, la un atac ce -l va costa viaţa, aşa şi zekul, pentru aceste firimituri ce-i sunt azvârlite ca unui cerşetor, alunecând de pe buşteanul ud, se îmbăiază fără voie în viitura unui râu siberian ori frământă în apa îngheţată lutul pentru chirpici, cu picioarele lui goale, care nu vor mai călca nicicând pământul libertăţii.

  Dar nici satanica marmită nu e atotputernică. Nu toţi muşcă momeala, întocmai cum odinioară iobagii învăţaseră pe pielea lor că „mai bine mori flămând, decât la ciocoi asudând”, şi zekii şi-au dat până la urmă seama că în lagăr nu raţia mică te omoară, ci raţia mare. Puturoşii! Tonţii! Dobitoace fără simţire! Nu vor supliment! Nu vor hrănitoarea noastră pâine frământată din barabule, măzăriche şi apă! Nu mai vor nici eliberare înainte de termen! Nu mai vor nici panou de onoare! Refuză să se ridice la înălţimea intereselor şantierului şi ale ţării, refuză să realizeze planurile cincinale, deşi planurile cincinale servesc interesele oamenilor muncii! Se pitesc prin cotloanele minelor, bântuie pe la etajele neterminate ale clădirilor în construcţie, se adăpostesc, bucuroşi de ploaie, prin cine ştie ce hrube întunecoase, numai să nu muncească!

  Căci nu întotdeauna se pot organiza lucrări care să antreneze mase de oameni, cum ar fi cele de la carierea de piatră de lângă laroslavl. Aici sute de zeki sunt înghesuiţi pe un spaţiu îngust, întotdeauna sub ochii gardienilor: cum încetează careva să mişte, vede el pe dracu’. Astea sunt condiţii ideale: nimeni nu cutează s-o lase mai moale, să-şi mai dezdoaie spinarea, să-şi şteargă fruntea de sudoare, până când pe colină nu se coboară fanionul – semnul convenţional al pauzei. Dar ce te faci cu ceilalţi?

  S-au pus minţile la clocit. Şi s-a născocit brigada. Nici nu se putea nu ne dea prin cap, doar era la mintea cocoşului! Nu voiau narodnicii să intre în socialism prin obştile rurale, iar marxiştii, mai apoi, prin „colectiv”? Taman cum se scrie până astăzi la gazetă: „Esenţialul pentru om e munca şi, obligatoriu, munca în colectiv”!

  Or, în lagăr nu există nimic în afară de muncă, iar de muncit se munceşte numai în colectiv. Să fie, aşadar, ITL-ul scopul cel mai înalt al umanităţii? Am şi ajuns la potou?

  Cât de eficace este brigada pentru îmbogăţirea psihologică a membrilor săi, pentru hărţuirea şi urmărirea lor, pentru creşterea simţământului demnităţii personale am mai avut prilejul să explicăm (capitolul 3). În consens cu scopurile brigăzii, se stabilesc sarcini şi se desemnează brigadieri („muşuroi”, cum li se spune în lagăr) pe măsură. Cu bâta şi cu raţia, brigadierul trebuie să-şi stăpânească brigada în absenţa oricăror şefi, a gardienilor şi a escortei. Şalamov citează cazuri din care se poate vedea cum, în Kolâma, în unul şi acelaşi sezon, întreg efectivul unei brigăzi se curăţa de mai multe ori, în vreme ce brigadierul rămânea neschimbat. La Kemerlag, un brigadier de soiul ăsta, Perelomov, nu-şi folosea niciodată limba: numai ciomagul. N-am întocmit o listă de asemenea nume, pentru că ar consuma prea multe pagini. Interesant de notat este că aceşti brigadieri proveneau cel mai adesea din rândul borfaşilor, scuzaţi. – Al