nişte Peşti. Deţinutul pescuieşte doar cu lingura în fiertură. Iobagul avea pe lângă casă ba o văcuţă, Burionuşka, ba o capră ori câteva păsări. Zekul nu ajunge în veci să-şi mânjească buzele cu lapte, iar ouă nu vede cu zecile de ani, mai că nu le-ar recunoaşte văzându-le.

  În cea mai mare parte din istoria ei, Rusia nu a cunoscut foametea, „în Rusia nimeni nu moare de foame”, spune o zicală. Or, zicătorile nu se nasc din vânt. Iobagii erau robi, dar erau sătul* Arhipelagul a trăit decenii de-a rândul înlănţuit de o foamete cumplită; zekii se încăierau pentru o coadă de scrumbie din coşul de gunoi. De Crăciun şi de Paşte, cel mai amărât ţăran iobag se înfrupta dintr-o bucată de slănină. Deţinutul din lagăr, fie el şi fruntaş între fruntaşi, ajunge la o felie de slănină doar dacă primeşte pachet.

  Iobagii trăiau cu familiile lor. Vânzarea ori schimbul de iobagi separaţi de familiile lor era socotită de toată lumea o barbarie, şi literatura rusă o înfiera cu indignare. Sute, poate mii (ceea ce e puţin probabil) de iobagi erau rupţi de familiile lor. Dar nu milioane. Zekul e despărţit de familie din prima zi de arest şi, în jumătate din cazuri, pentru totdeauna. Dacă fiul e arestat o dată cu tatăl (cum povestea Vitkovski) ori soţia o dată cu soţul, prima grijă a autorităţilor e ca nu cumva ei să se întâlnească în acelaşi lagpunkt; iar dacă se întâmplă, totuşi, să se întâlnească, să fie separaţi cât mai repede cu putinţă. La fel, când între un zek şi o zekă se lega, în lagăr, o iubire efemeră sau adevărată, erau numaidecât băgaţi la carceră, rupţi unul de celălalt, mutaţi în locuri diferite. Şi nici chiar cele mai sentimentale damese dedate la condei -de felul lui Şaghinian11 sau Tess12 – n-au lăsat să le scape de mila lor măcar o lacrimă tăcută în frumoasele lor batistuţe. (Vezi bine, ele nu ştiau. Ori credeau că aş a trebuie.) însăşi mutarea iobagilor dintr-un loc în altul nu se făcea în dârdoră: erau lăsaţi să-şi strângă calabalâcul, bruma de avut, şi să se ducă liniştiţi în noua vatră, la cincisprezece ori patruzeci de verste distanţă. Pe zeki etaparea îi ia pe sus, ca o vijelie: ai douăzeci sau numai zece minute ca să-ţi predai catrafusele, toată viaţa îţi e întoarsă într-o clipă cu josul în sus şi eşti dus undeva la capătul lumii, poate pentru totdeauna, în întreaga lor viaţă, iobagii rareori aveau parte de mai mult de o mutare; cel mai adesea rămâneau la baştină. Or, nu se poate imagina un băştinaş al Arhipelagului care să nu fi cunoscut etapările. Mulţi au fost etapaţi de câte cinci, şapte sau unsprezece ori.

  Iobagii izbuteau să scape de sub obroc, băjeneau departe de ochii blestematului de boier, făceau negoţ, se îmbogăţeau, trăiau ca oamenii liberi. Zekii însă, chiar şi cei cu dispensă de escortă, trăiesc în aceeaşi zonă şi dis-

 

  * Există mărturii în acest sens din toate secolele, în veacul al XVH-lea, Iuţi Krizanic^ scrie că ţăranii şi meşteşugarii Moscoviei sunt mai îndestulaţi decât cei din Apus, că în Rusia şi oamenii cei mai săraci mănâncă o pâine bună, peşte, carne. Chiar în vremurile de restrişte, „jitniţele cele vechi nu fuseseră secătuite, pe câmpuri se vedeau şire de grâne şi prin curţi clăi vechi de patru până la zece ani” (Avraam Paliţân). În secolul al XVIII-lea, Fonvizin^, comparând situaţia materială a ţăranilor ruşi cu a celor din Languedoc şi din Provence, conchidea: „Judecând fără părtinire, găsesc starea alor noştri incomparabil mai bună”. Iar în secolul al XlX-lea, referindu-se la satele de iobagi, Puşkin scria: „Semne de trudă şi belşug vezi pretutindeni”.

  De-dimineaţă aleargă la aceeaşi exploatare la care sunt conduşi în coloană şi ceilalţi.

  Rândaşii erau, în cea mai mare parte, nişte paraziţi sadea („slugii să-i scuipi în strachină”), trăiau pe seama clăcaşilor, dar măcar nu-i diriguiau. Zekul e îngreţoşat cu asupra de măsură şi pentru că a ajuns să fie condus şi îmboldit de nişte mitocani tăntălăi.

  În plus, condiţia iobagilor era uşurată de faptul că moşierul, vrând-ne-vrând, îi cruţa: costau bani şi prin munca lor îi înmulţeau averea. Comandantul de lagăr nu-i cruţă pe deţinuţi: nu el i-a cumpărat, moştenire copiilor nu-i lasă, mor unii – vin alţii.

  Nu, zadarnic ne-am ostenit să-i asemuim pe zekii noştri cu iobagii moşiereşti. Viaţa acestora din urmă a fost, trebuie să recunoaştem, mult mai aşezată şi mai omenească. Condiţia băştinaşilor Arhipelagului se apropie, poate, doar de cea a iobagilor uzinali^ din Ural, Altai şi Nercinsk. Ori a colonilor lui Arakceev14. (Unii vor obiecta că şi asta e o apropiere forţată, pentru că în aşezările acelea altele erau condiţiile naturale, oamenii trăiau cu familia lor, aveau sărbători. Doar sclavia din Orientul Antic e o comparaţie viabilă.)

  Şi doar un singur avantaj, unul singur, al deţinuţilor faţă de iobagi îmi vine în minte: deţinutul ajunge pe Arhipelag, chiar dacă la o vârstă fragedă, de 12-15 ani, oricum nu prin naştere! Oricum, înainte de a fi băgat la puşcărie apucă să guste şi câţiva ani de libertate. Cât despre avantajul condamnării limitate, stabilite de tribunal, faţă de iobăgia pe viaţă a ţăranilor, acesta e valabil doar cu o mulţime de rezerve: dacă termenul nu e un „pătrar”; dacă articolul nu e 58; dacă nu eşti închis „până la o nouă dispoziţie specială”; dacă nu ţi se administrează al doilea termen de detenţie în lagăr; dacă după ispăşirea condamnării nu eşti expediat automat în surghiun; dacă, odată eliberat, nu eşti retrimis imediat pe Arhipelag ca recidivist. E un asemenea baraj de condiţionări, încât ne putem aduce aminte că uneori şi boierul mai elibera câte un iobag, din capriciu…

  Iată de ce, când „împăratul Mihail” ne-a spus la Lubianka anecdota care circula printre muncitorii moscoviţi, că sigla VKP (b) se descifrează ca A Doua Iobăgie (bolşevică)15, interpretarea nu ni s-a părut comică, ci fatidică.

  Comuniştii erau în căutarea unui nou stimulent pentru munca socială. S-a