O fetişcană blondă, simplă, fără şcoală, închisă pentru cine ştie ce papiotă de aţă. Ce gând primejdios ai rostit, fetiţo!… Vor să-ţi dea o lecţie pentru toată viaţa.

  Focule, focule!… Pe front, ne uitam în foc să vedem cum va fi viaţa după Victorie… Vântul smulge din flăcări o coajă de copac arzândă.

  Acestui foc şi ţie, fetiţo, vă făgăduiesc: întreaga lume va citi despre asta.

  Acţiunea se desfăşoară la sfârşitul anului 1947, în ajunul celei de-a trei-zecea aniversări a lui Octombrie, în cetatea noastră de scaun, Moscova, care tocmai sărbătorise împlinirea a opt sute de ani de atrocităţi7. La doi kilometri de expoziţia unională agricolă. Şi la nici un kilometru de Casa de creaţie a iobagilor din Ostankino.

  *

  Iobagii!… Nu întâmplător comparaţia asta le-a venit în minte multora când s-a făcut timpul să mai şi gândească. Nu anumite particularităţi, întreaga raţiune de a fi a iobăgiei şi a Arhipelagului e una şi aceeaşi: sunt rânduieli sociale gândite pentru exploatarea forţată şi nemiloasă a muncii gratuite a milioane de robi. Şase zile pe săptămână, iar uneori chiar şapte, băştinaşii Arhipelagului erau scoşi la o clacă istovitoare, fără nici un folos pentru ei. Nu li se lăsa, ca să muncească pentru ei înşişi, nici o zi din cinci, niciuna din şapte, căci pentru întreţinerea lor era alocată o „mensualitate” 8 în natură – raţia de lagăr. La fel ca iobagii, zekii erau împărţiţi în clăcaşi (grupa „A”) şi rândaşi (grupa „B”), aceştia din urmă aflaţi nemijlocit în serviciul boierului (şeful lagpunktului) şi al domeniului (zonei). Drept nevolnici (grupa „C”) erau recunoscuţi doar cei care nu se mai puteau ridica de pe cuptor (prici). Existau, de asemenea, pedepse pentru cei recalcitranţi (grupa „D”), cu deosebirea că moşierul, acţionând în propriul lui interes, poruncea pedepse prin care se pierdeau mai puţine zile de lucru – câteva bice aplicate în grajd (carceră nu avea) – în vreme ce şeful lagpunktului, urmând dispoziţiile date de stat, îl bagă pe culpabil la ŞIzo (izolatorul disciplinar) sau la BUR (baraca specială, cu regim înăsprit), întocmai ca şi boierul, şeful lagărului putea lua orice iobag să-i fie lacheu, bucătar, frizer ori saltimbanc (putea înjgheba şi un teatru de iobagi, dacă i se năzărea) şi orice iobagă să-i slujească de chelăreasă, de ibovnică ori pur şi simplu ca servitoare, întocmai ca şi boierul, şeful de lagăr putea să-şi facă de cap, dându-şi Mu liber năravului. (Şeful lagărului din Himki a văzut la un moment dat o deţinută care-şi usca la soare pletele lungi, de culoarea inului, răsfirate după ce le spălase; s-a înfuriat cine ştie de ce şi a aruncat scurt: „Tundeţi-o!” A fost tunsă pe loc. 1945.) Când se schimba moşierul ori şeful lagărului, toţi iobagii îl aşteptau umili pe cel nou, dând în bobi pe seama deprinderilor pe care le va fi având şi lăsându-se dinainte în puterea lui. Incapabil să anticipeze voinţa stăpânului, iobagul se gândea prea puţin la ziua de mâine – zekul la fel. Iobagul nu se putea căsători fără voia boierului – cu atât mai puţin zekul, care numai obţinând indulgenţa comandantului putea spera să trăiască alături de o soţie, fireşte, tot din lagăr, întocmai cum iobagul nu-şi alegea condiţia de rob, nefiind vinovat de starea socială a celor ce -l aduseseră pe lume, nici deţinutul nu şi-o alegea, şi el eşua pe Arhipelag prin pur hazard.

  Această similitudine a fost încă de mult sesizată de limba rusă: „Aţi dat de mâncare la oameni?”, „Aţi scos oamenii la lucru?”, „Câţi oamenii ai? ^”, „Trimite-mi şi mie un om!” Oameni, oameni… Despre cine e vorba? În aceşti termeni se vorbea despre iobagi, în aceşti termeni se vorbeşte despre deţinuţi. * Căci nu poţi spune, referindu-te la ofiţeri sau la personalul de conducere, „Câţi oameni ai?” – nimeni n-o să te înţeleagă.

  Dar, ni se va obiecta, asemănările cu iobagii nu sunt, totuşi, atât de multe. Mai numeroase sunt deosebirile.

  De acord: deosebirile sunt mai numeroase. Dar, surprinzător, toate deosebirile sunt în avantajul iobăgiei! Toate deosebirile sunt în detrimentul Arhipelagului GULAG!

  Iobagii nu munceau mai mult de o zi lumină. Zekii – pe întuneric încep lucrul, pe întuneric îl termină (şi încă nici nu -l termină întotdeauna). Pentru iobagi duminica e sfântă, plus cele douăsprezece mari sărbători, plus hramurile, plus trei zile de Crăciun (că doar umblau cu colindul!). Deţinutul, în ajunul fiecărei duminici, se întreabă cu temătoare îndoială: ne-or da-o? Nu ne-or da-o? Iar sărbători n-are îndeobşte (cum n-are Volga zile libere…): aceste l Mai şi 7 Noiembrie sunt mai mult un calvar, cu percheziţii şi regim special, decât sărbători (iar unii zeki sunt băgaţi la carceră, an de an, tocmai în aceste zile). Pentru iobagi, Crăciunul şi Pastele erau sărbători adevărate; cât despre percheziţiile personale ba după muncă, ba dimineaţa, ba noaptea, -(„Drepţi, lângă priciuri!”) – nici nu ştiau ce sunt acelea. Iobagii locuiau în izbe statornice, pe care le socoteau ale lor, şi seara, lungindu-se pe cuptor, pe laiţă, pe pat – ştiau: uite, ăsta e locul meu, aici am dormit ieri, aici o să dorm şi mâine. Deţinutul nu ştie în ce baracă va ajunge a doua zi (ba chiar, întorcându-se de la lucru, nu e sigur că şi astăzi va dormi în acelaşi loc). Nu are priciul „lui”, vagonka „lui”. Unde au să -l mâne, acolo o să doarmă. Clăcaşul avea calul lui, plugul lui de lemn, toporul, coasa, coşul, fusul, vasele, straiele lui. Chiar şi rândaşii, scrie Herzen, * aveau întotdeauna câteva bulendre pe care le lăsau moştenire celor apropiaţi şi care nu erau aproape niciodată confiscate de boier. Zekul e obligat să predea îmbrăcămintea şi încălţămintea de iarnă – primăvara, pe cea de vară – toamna, iar la inventa-rizări i se scutură traista, şi fiecare cârpă în plus e luată la magazia lagărului. Nu are dreptul nici la un briceguţ sau o strachină, iar ca animale domestice -doar la păduchi. Din când în când, iobagul mai arunca o vârşă, prindea