Dacă cineva cunoştea şi citea asemenea uvraje umanitare, aceia erau diplomaţii noştri. Ei da, căci fluturau acele cărţulii la mesele de conferinţe. Păi cum! Eu abia am pus mâna pe câteva citate, şi mai că-mi dau lacrimile:

  — În „Principiile directoare”, 1919: din moment ce pedeapsa nu este răzbunare, trebuie excluse orice forme de persecuţie;

  — În 1920: se interzice tutuirea deţinuţilor. (Dar, iertaţi-mi expresia,„…Te-n gură!” e voie?);

  — Codul reeducării prin muncă din 1924, articolul 49 – „regimul trebuie să excludă orice mijloace de persecuţie, interzicându-se cu desăvârşire: cătuşele, carcera (!), izolarea strict individuală, privarea de hrană, întrevederile prin grilaje”.

  Şi gata. Dispoziţii ulterioare nu există: pentru diplomaţi astea sunt de ajuns, GULAG-ul nici de astea n-are nevoie.

  Mai era în codul penal din 1926 un articol, 9, de care întâmplător aflasem şi pe care l-am învăţat pe de rost: „Măsurile de apărare socială nu pot avea drept scop provocarea de suferinţe fizice ori înjosirea demnităţii umane şi nu-şi propun să constituie o răzbunare şi o pedeapsă.”

  O, limpezime de cristal! Amator de a-mi angaja şefii pe terenul legalităţii, le turuiam acest articol în fiecare colţ de lagăr şi toţi gardienii făceau ochii cât cepele de uimire şi indignare. Erau printre ei slujbaşi harsiţi, cu stagii de câte douăzeci de ani, pe cale de a ieşi la pensie – dar nu auziseră în viaţa lor de nici un Articol nouă, de altfel nici nu ţinuseră vreodată Codul Penal în mână.

  O, „administraţie inteligentă, clarvăzătoare şi umană de sus şi până jos!” – cum a scris în „Life” preşedintele Tribunalului Suprem din statul New York, Leibowitz, revenit dintr-o vizită pe GULAG. „Ispăşindu-şi termenul de condamnare, deţinutul îşi păstrează sentimentul demnităţii personale” – iată ce a înţeles, iată ce a văzut O, stat New York, ferice de tine dacă ai un asin atât de sagace în chip de judecător!

  Ah, străini ghiftuiţi, indolenţi, miopi şi iresponsabili, înarmaţi cu carneţele de note şi pixuri – începând cu corespondenţii de presă care, încă la Kem, le puneau deţinuţilor întrebări de faţă cu autorităţile lagărului – cât rău ne-aţi făcut în vanitatea voastră de a străluci prin înţelegerea unor lucruri din care nu pricepeaţi o iotă!

  „Demnitate personală!” La cei condamnaţi fără judecată? La cei care, în gări, sunt puşi să se aşeze cu fundul în mocirlă? La cel care, auzind şuieratul biciuştii cetăţeanului gardian, rade cu unghiile pământul urinat de acesta şi -l duce deoparte, ca să nu fie băgat la carceră? La acele femei cultivate care s-au pricopsit cu înalta favoare de a spăla izmenele şi a hrăni purceii şefului de lagpunktl Şi care, la primul lui gest de beţivan, iau poziţii accesibile, pentru ca a doua zi să nu fie trimise să crape la muncile comune?

  Focule, focule! Vreascurile trosnesc şi vântul nocturn al toamnei târzii face flăcările să zburde. Zona e cufundată în beznă, sunt singur lângă foc, dacă vreau, pot să-mi mai aduc căzături din locurile unde au lucrat dulgherii. Mă aflu într-o zonă privilegiată, atât de privilegiată, încât mă simt de parcă aş fi liber, pe o insulă a paradisului, în „şaraşka” de la Marfino din cele mai liberale vremuri ale ei. Nimeni nu mă supraveghează, nu mă trimite în celulă, nu mă goneşte de lângă foc. Mi-am pus pufoaica pe umeri, căci totuşi e cam frig, din pricina vântului pătrunzător.

  Dar ea – de câte ceasuri stă drepţi în bătaia vântului, cu mâinile lipite de corp, cu capul plecat, ba plângând, ba îngheţând nemişcată: ^ Uneori se roagă din nou, cu glas tânguitor:

  — Cetăţene şef!… Iertaţi-mă. Fiţi bun, iertaţi-mă, n-am să mai fac… Vântul îmi aduce scâncetul ei atât de aproape, de parcă s-ar tângui la urechea mea. În postul de gardă, cetăţeanul şef îşi umple godinul cu lemne şi nu răspunde.

  E postul de gardă al lagărului din vecinătate, de unde muncitorii vin să ne instaleze o conductă de apă şi să repare clădirea dărăpănată a seminarului. Despărţită de mine prin mai multe împletituri de sârmă ghimpată, la doi paşi de postul de gardă, sub felinarul cu lumină vie, stă abătută o fetişcană pedepsită; vântul îi smuceşte fusta cenuşie, de lagăr, şfichiuindu-i^cu suflarea lui îngheţată picioarele şi capul învelit într-o năframă subţire, în timpul zilei, când săpaseră în curtea noastră şanţul acela, fusese cald. Şi o altă fată, lăsându-se să alunece în râpă, se strecurase târâş până la şoseaua Vladâkinskoe şi evadase, profitând de faptul că paza era cam căscată. Iar pe şosea circulă un autobuz de călători din Moscova. Când şi-au dat seama, prinde-o dacă mai poţi. S-a dat alarma, curând şi-a făcut apariţia un maior negricios şi furibund, urlând că, pentru evadarea asta, dacă fugara nu va fi prinsă, întregul lagăr va fi privat de vizite şi de pachete vreme de o lună încheiată. Femeile din brigadă turbaseră, ţipau, mai cu seamă una, care-şi mai şi rotea în orbite ochii plini de ură: „S-o prindă, ticăloasa! Şi s-o tundă – cranţ! Cranţ! – Cu foarfecă în faţa coloanei!” (Nu era invenţia ei, aşa sunt pedepsite femeile în GULAG.) Iar fetişcana asta spusese oftând: „Măcar de s-ar distra şi pentru noi acolo, în libertate!” Un gardian o auzise şi uite că acum era pedepsită: toţi fuseseră duşi în lagăr, în vreme ce pe ea o puseseră să stea „drepţi” în faţa postului de gardă. Asta se întâmplase pe la şase seara, acum era unsprezece noaptea, încercase să tropăie din când în când, ca să se mai încălzească, dar „şeful” îşi scotea capul pe uşă şi răcnea: „Stai drepţi, e…, altfel o să fie şi mai rău!” Acum nu se mai mişca, plângea numai.

  — Iertaţi-mă, cetăţene şef!… Lăsaţi-mă în lagăr, n-am să mai fac…!

  Dar nici la poarta lagărului nimeni n-o să spună: E o sfântă! Să intre! ^

  O ţin atât de târziu acolo, pentru că a doua zi e duminică şi nu