hârtie şi hârtia nu s-a împotrivit Pentru continuatori a fost, aşadar, floare la ureche să afirme că a -l sili pe deţinut să trudească zi de zi (uneori câte 14 ore, ca în abatajele Kolâmei) e uman şi duce la corijarea lui. Dimpotrivă, a-i limita detenţia la dimensiunile unei celule, plus curtea închisorii şi grădina de legume, a-i da posibilitatea ca, în toţi aceşti ani, să citească nişte cărţi, să scrie, să mediteze şi să discute cu ceilalţi deţinuţi înseamnă a -l trata „ca pe o vită” (aceeaşi Critică).

  E drept, în zilele fierbinţi de după Octombrie, nimeni nu se încurca în asemenea subtilităţi; şi mai uman părea pur şi simplu să i se tragă individului un glonte în tâmplă. Iar cei care nu erau împuşcaţi, ci expediaţi în prunele lagăre, nu erau priponiţi acolo pentru corijare, ci pentru neutralizare, pentru izolare.

  Fapt este că au existat şi pe atunci minţi preocupate de teoria represiunii, ca Piotr Stucika2, iar în „Principiile directoare ale dreptului penal al RSFSR” din 1919 a fost redefinită însăşi noţiunea de pedeapsă. Pedeapsa, se afirma foarte frust aici, nu este nici răzbunare (statul muncitoresc-ţărănesc nu se răzbună pe delincvent), nici răscumpărarea unei vinovăţii (nu poate exista vinovăţie individuală, există doar o cauzalitate de clasă), ci este o măsură de protecţie pentru salvgardarea orânduirii sociale – o măsură de apărare socială.

  Dacă avem de a face cu o „măsură de apărare socială”, atunci e limpede – la război ca la război – că individul trebuie ori împuşcat, ori ţinut în puşcărie. Numai că în această viziune ideea reeducării, pe care, în acelaşi an 1919, tocmai bătuse monedă Congresul al VUI-lea al partidului, îşi cam pierdea din strălucire. Şi, mai cu seamă, devenea de neînţeles: ce să reeduci dacă nu există vină? Căci cauzalitatea de clasă nu putea fi reeducată, nu-i aşa?

  Între timp războiul civil s-a terminat, în 1922 au fost promulgate primele coduri sovietice, în 1923 a avut loc „congresul lucrătorilor din penitenciare”, în 1924 au fost elaborate noile „Principii fundamentale ale legislaţiei. Penale”. – Temelia noului Cod Penal din 1926 (care ne-a şi ros ceafa vreme de treizeci şi cinci de ani), dar proaspăt descoperitele principii, cum că nu există „vină” şi „pedeapsă”, ci „pericol social” şi „apărare socială”, au fost păstrate…

  O abordare mai practică, nimic de zis. O asemenea teorie îţi permite să arestezi orice individ, ţinându -l ostatec pe motiv că e „persoană suspectă” (telegrama lui Lenin către Evghenia Bosch3), chiar să deportezi popoare întregi, considerate periculoase (exemplele sunt cunoscute4), dar trebuie să fii un jongler de prima mână pentru ca, în aceste condiţii, să mai şi eşafodezi şi să păstrezi cu lustrul neatins teoria „reeducării”.

  Dar jongleri existau, teoria exista, şi lagărele însele au fost botezate tocmai „de reeducare”. Ceea ce ne oferă posibilitatea să cităm abundent.

  Vâşinski: „întreaga politică penală sovietică se întemeiază pe îmbinarea dialectică (!) a principiului reprimării şi constrângerii cu principiul convingerii şi reeducării.” * „Toate instituţiile penitenciare burgheze caută să -l” frângă „pe delincvent supunându -l unor suferinţe fizice şi morale” (de fapt, ele vor să -l „corijeze”). „Dar, spre deosebire de pedeapsa burgheză, la noi suferinţele deţinuţilor nu reprezintă un scop, ci un mijloc. – (S-ar zice că nici acolo nu prea par a fi un scop, ci tot un mijloc.

  — A. S.) Scopul nostru este reeducarea efectivă, pentru ca din lagăre să iasă oameni ai muncii conştienţi”.

  S-a înţeles? Fie şi prin constrângere, noi, totuşi, corijăm (şi, după cum se vede, tot prin suferinţă), numai că nu se ştie ce anume.

  Şi numaidecât, pe o pagină învecinată: „Cu ajutorul constrângerii revoluţionare, lagărele de reeducare prin muncă localizează şi neutralizează elementele criminale din vechea societate”. * (Totul e din vechea societate! Şi în 1952 totul va fi „din vechea societate”. Tot mortu-i vinovat!).

  Cum – despre reeducare nici o vorbuliţă? Localizăm şi neutralizăm?

  Şi, în acelaşi an (1934): „Sarcina bivalentă a reprimării: constrângere plus reeducarea celor ce pot fi reeducaţi.”

  A celor ce pjt fi reeducaţi. Rezultă că reeducarea nu e pentru toţi.

  Pentru ca, ulterior, autorii mai mărunţi să zburde ca un citat luat de-a gata Dumnezeu ştie de unde: „reeducarea reeducabililor”, „reeducarea reedu-cabililor”.

  Şi cei nereeducabili? În groapa comună? Pe lună (Kolâma)? La Schmidt5 (Norilsk)?

  Chiar şi codului reeducării prin muncă din 1924 juriştii lui Vâşinski îi reproşează, de la înălţimea anului 1934, „o concepţie falsă privind reeducarea generală” a delincvenţilor. Căci acest cod nu suflă o vorbă despre exterminare.

  Nimeni nu a promis că vor fi reeducaţi Cincizeci şi Opţii.

  De aceea am şi intitulat această parte a cărţii „Exterminarea prin muncă”. Aşa cum am simţit-o noi, pe pielea noastră.

  Şi dacă unele citate din jurişti se cam bat cap în cap, sculaţi -l din mormânt pe Stucika, chemaţi -l la ordine pe Vâşinski şi n-au decât să se descurce. Eu n-am nici în clin, nici în mânecă.

  Abia de când scriu această carte m-am apucat să-i răsfoiesc pe predecesori, asta profitând de ajutorul unor oameni inimoşi, căci izvoarele sunt de negăsit, în lagăr, cărând buştenii plini de glod, noi nici nu bănuiam că există astfel de cărţi. Că viaţa noastră atârnă nu de bunul-plac al cetăţeanului gardian, ci de un mitic cod al muncii deţinuţilor: auzind aşa ceva, nu numai noi am fi zis că e vorba de un zvon dubios, de o tinetă, dar nici măcar maiorul, şeful OLP-ului, n-ar fi crezut pentru nimic în lume. Editate într-un tiraj confidenţial, de uz intern, neţinute în mână de nimeni, era greu de spus dacă atari opuri se mai păstrau prin seifurile GULag-ului ori fuseseră arse până la unul ca materiale diversioniste. Nici un citat din ele atârnat la „colţurile” cultural-educative, nici o cifră proclamată de pe podiumurile de scânduri: câte ore numără ziua de muncă? La câte zile libere ai dreptul pe lună? Munca se plăteşte, sau nu? Pentru mutilări se prevede ceva? Chiar şi băieţii ar fi pufnit în