suspină Micuţul de pe covor. Îşi ridică paharul pentru a-i fi umplut încă o dată. Ah, câte ne-a fost dat să vedem, nouă, prusacilor, în anii ăştia de război.

– Înainte să ajungă aici, a fost profesor la o universitate, oarecare din Sud, explică Sally calm. După ce a ras aproape complet o companie din bătaia puştii, mi l-au trimis mie pe cap. Ca soldat, e complet neajutorat, dar se pricepe să folosească creioane, gume de şters şi alte chestii de-astea.

– Uneori e bine să ai asemenea oameni pe lângă tine, recunoaşte Porta. Câteva cuvinte şterse de pe un raport sumbru îl pot preschimba de urgenţă într-o ştire binevenită.

La câteva minute după ora şase, Porta şi Micuţul se furişează la "Gâsca cu trei picioare" unde Unteroffizier Hartnacke s-a instalat deja la bar, în faţa unui castron de salată cu sos de usturoi. Ca de obicei, Micuţul se aşează pe două scaune.

– Câte unul pentru fiecare bucă, îi explică el râzând chelneriţei urâcioase. Pare grasă, pentru că poartă o rochie mult prea strâmtă.

Îşi toarnă şliboviţă cu bere.

– Face bine la nervi, rânjeşte Porta, golindu-şi paharul dintr-o înghiţitură.

– Încă unul? întreabă chelneri ţa, pe un ton răstit. Îşi trece furculiţa prin păr, apoi o înfăşoară, împreună cu un cuţit, într-un şerveţel de hârtie pe care-l aşează lângă farfuria unui client.

– O să răguşeşti foarte repede dacă pui mereu întrebări, rosteşte Micuţul prietenos.

Porta se întoarce şi-i face cu ochiul bărbatului masiv.

– Am auzit că faci treabă bună fără prea mult tămbălău.

– Mi se spune "Soluţia Finală", răspunde Hartnacke laconic, cărând sos de usturoi în gură ca şi cum ar arunca fân cu furca.

– Şi nu gafezi niciodată? întreabă Porta cu suspiciune. O mai duc mult cei de care te ocupi tu? Vreau să spun, mai apucă să-şi ia rămas bun de la viaţă?

– M-am născut la Chicago, spune Hartnacke mândru. Mama mea e din Palermo. Tata a fost trimis înapoi în Grecia. Restul îl bănuieşti.

– Isuse şi Marie! zbiară Micuţul entuziasmat. Asta sună destul de promiţător.

– Care-i damblaua ta? se interesează Porta, ca un profesionist. Am auzit că te îmbraci în haine preoţeşti. "Aleluia! Dumnezeu să te aibă în pază!", spui toate chestiile astea, nu?

– Faci tu cinste? întreabă Hartnacke, împingând în faţă paharul gol.

Porta îi face chelneriţei semnul clasic pentru a le umple din nou paharele.

– Vezi tu, şopteşte Hartnacke cu o voce conspirativă, punând mâna pe un pachet mare de lângă el. Când apare câte unul dintre "aleşii Domnului", oamenii devin în general prietenoşi şi se simt puţin stânjeniţi. Nici chiar cei mai mari ticăloşi nu trec nepăsători pe lângă un popă, iar când se termină slujba, copoii de la Alex{45} sunt mai îngăduitori cu un preot decât cu un bădăran de Unteroffizier neamţ.

– Ticăloşii din Kripo mişcă vreun deget la găinăriile pe care le fac ăştia d-alde noi? întreabă Porta, privind atent portretul şifonat al lui Hitler de pe perete.

– Nu chiar, recunoaşte Hartnacke, înmuind o bucată de pâine în urmele sosului de usturoi. Se interesează de noi numai de formă, căci de fapt au prea mult de furcă cu sabotorii şi adversarii politici, care sunt împotriva anexării Austriei la bătrâna Germanie. Dacă vreun nenorocit mai zelos îşi vâră nasul prea mult, "ministrul de război" Sally apasă pe un buton şi, până să se dezmeticească, tipul se pomeneşte azvârlit într-o pădure poloneză, la vânătoare de partizani. N-o să avem probleme atâta timp cât ne ţinem departe de politică. De exemplu, dacă vrei să-l trimiţi dracului pe un Gauleiter, cu un baston de dinamită vârât în fund, să nu vii la mine. Am avea necazuri. Băieţii de la Alex mişună peste tot şi ne-ar dibui imediat. Nu vor avea linişte până nu vor da de cineva pe care să-l convingă să mărturisească.

– Încep să înţeleg, murmură Porta gânditor, lungindu-şi gâtul s-o vadă mai bine pe femeia îmbrăcată cu o capă de piele. Apari în haina preoţească, afişezi un zâmbet smerit şi-o întrebi pe "victimă" când a călcat ultima oară în biserică. Până să se gândească, ai şi turnat în ea o grămadă de plumb. Salut şi pupă-l din partea mea pe "ăl bătrân"!

– Ceva de genul ăsta, recunoaşte Hartnacke. Ce-aţi zice de-o friptură caldă? Friptura de cal ţi-o dau fără cartelă.

Propunerea lui stârneşte o ceartă aprinsă cu chelneriţa, care nu vrea să servească mâncare caldă la bar. Când vede însă că Micuţul îşi scoate cuţitul de luptă din cizmă şi i-l pune nepăsător între picioare, întrebând-o dacă a mai avut de-a face cu una atât de ascuţită, cedează.

– Nu s-a prins nimeni că faza cu preotul e o cacealma? întreabă Micuţul, cu gura plină de friptură de cal în sânge.

– Da, e curios, intervine Porta. Dacă aş auzi că un amic de-al meu a fost pus pe drumul fără de întoarcere de către un ţârcovnic, n-aş mai lăsa pe nici un cioroi din ăsta negru să se apropie de mine. Mai întâi l-aş bumbăci cum se cuvine.

– Majoritatea oamenilor în toată firea sunt mai proşti decât erau când s-au născut, explică Hartnacke, şi nu trebuie să uitaţi că singurul tip care şi-a dat seama că un popă i-a jucat festa nu mai poate vorbi. E mort!

– Cum îi mierleşti de obicei? întreabă Porta cu interes, comandând încă o friptură.

Hartnacke tace cât timp chelneriţa îi serveşte cu bere şi şliboviţă.

– Folosesc numai metode verificate şi sigure. Laţul de oţel sau un pistol cu amortizor nu fac mizerie în jur. Terciul ăla sângeriu e scârbos. Am învăţat nişte chestii la Fort Zittau, unde m-am dus ca voluntar. Ştiam că ăia te învaţă ceva ce nu poţi afla din altă parte, pe timp de pace.

– Ce fel de chestii? întreabă Porta, împingând nervos o prostituată care e pe cale să se aşeze lângă el.

Femeia deschide gura să spună ceva, dar o închide rapid în momentul în care dă cu ochii de cuţit şi de boxul cu ţinte.

– Am învăţat şmecheriile pe care un domn educat n-ar trebui în nici un caz să le ştie, continuă Hartnacke, ducând la gură ultimele bucăţi de friptură, cu gestul unui om care curăţă o cocină.

Câteva ore mai târziu, pleacă împreună de la "Gâsca cu trei picioare". Porta spune, cu o voce