– Vreau ca Egon Pufarezu' să dea ortul popii instantaneu. Dar ticălosul ăsta netrebnic trebuie să afle că eu sunt cel care i-a venit de hac! Îndată ce-i trimiţi sufletul lui negru în iad, să laşi pe cadavru un bilet pe care să scrie: "Optzeci la sută", ca să afle tot Berlinul ce păţesc cei care nu vor să-şi plătească dobânda.

– Nu e puţin cam imprudent? întreabă precaut Hartnacke. Toată lumea ştie că tu eşti persoana care cere această dobândă, şi chiar dacă sticleţii din Alex nu sunt aşi în dezlegarea crimelor, nu-şi vor scrânti prea mult minţile să-şi dea seama cine-i făptaşul. Pufarezu' are o şleahtă întreagă de târfe. Câteva dintre ele tot or să ciripească, şi atunci băieţii din Alex te vor înhăţa cât ai clipi.

– N-are nici un farmec dacă nu e clar că de la mine i s-a tras, râde Porta din inimă. Plăcerea asta merită riscul.

– Bine. Oricum, e vorba de capul tău, răspunde nepăsător Hartnacke. Eu voi avea grijă să nu se afle nimic despre mine.

– Normal, zâmbeşte Porta. Când vor descoperi pe cadavru biletul cu optzeci la sută, o mulţime de oameni din Berlin vor tremura de frică şi se vor agita să-şi plătească datoriile.

– Răbdarea noastră are şi ea limite, răbufneşte Micuţul. O să afle toţi că ne-am întors din război. Când Pufarezu' o s-o păţească, ne vom ocupa de piticania aia afurisită.

Porta îl sună pe Egon de la un telefon public, aducându-i fericita veste a reîntoarcerii sale la Berlin.

– Doamne, ţine-mă! Eşti chiar tu, Porta? Ce surpriză plăcută, strigă Egon. Nu ţi s-a întâmplat nimic rău în războiul ăsta crud? Aud că se petrec lucruri îngrozitoare pe-acolo! Tocmai când te gândeşti la un prieten drag, auzi că de fapt a murit!

– Nu-ţi face griji, îl linişteşte Porta. Am mai multă viaţă în mine decât ai sperat tu şi alţi câţiva. Te-ai putea convinge de chestia asta dacă până la opt seara n-o să-mi plăteşti datoriile pe ultimii doi ani!

– Dragul meu Porta, totul s-a schimbat de când ai plecat tu să mai cucereşti niţel Lebensraum{46} pentru bătrâna Germanie, draga de ea. Îmi pare rău că trebuie să fiu primul care ţi-o spune, dar să ştii că ţi-au preluat alţii afacerile. Sunt nişte oameni nesuferiţi! Zău! Nu-i vezi niciodată zâmbind!

– Lasă asta! răcneşte Porta, pierzându-şi stăpânirea de sine. (Suflă fumul în receptor, ca şi cum acesta ar fi fost faţa lui Egon.) Vii când ţi-am spus şi-mi dai mălaiul. Şi pe nesuferiţii ăia să ţi-i bagi în cur, dacă mai ai loc şi pentru ei!

– Dragul meu Porta, replică Egon pe un ton mulţumit, doar nu-ţi închipui că vreau să dau ortul popii, nu? Mai ales acum, când viitorul pare să fie destul de promiţător!

– Ascultă-mă cu atenţie, băi găoază de maimuţă, fiu de târfă sălbatică, şacal împuţit şi trădător! rage Porta în receptor. Dacă nu apari cu un sac de parale, ţine minte că ţi se va întâmpla ceva rău. Ceva foarte, foarte rău. Ceva care te va separa pentru vecie de lumea asta!

– Aaa, n-ai să faci tu aşa ceva, nechează Egon agitat, izbind înfricoşat telefonul de perete.

– Gândeşte-te bine, secătură, cine e şeful!

Porta lasă receptorul să atârne. De departe, se mai aude încă vocea subţire a lui Egon.

– S-a cam speriat, rânjeşte Micuţul satisfăcut. Precis o să vină.

Dar Micuţul se înşeală. Egon nu apare. A doua zi, Porta şi Micuţul se duc pe Sperlingstrasse, însoţiţi de Unteroffizier Hartnacke, pentru a purta o discuţie intimă cu Egon Pufarezu'. Când să intre pe poarta blocului lui Egon, Viola Sparge-Boaşe apare ca o vijelie şi-l îmbrânceşte pe Micuţul.

– Ce dracu', zbiară el enervat, ridicându-şi boneta din mocirlă. De ce nu te uiţi pe unde umbli, scroafă obeză ce eşti?

– Eu, scroafa obeză? răcneşte Viola jignită, lovindu-l cu piciorul în gleznă.

– Ce naiba faci, târfă de doi bani, de mâna a şaptea? explodează Micuţul scos din minţi, ţopăind într-un picior şi frecându-şi glezna lovită. Las' că te aranjez eu, o să te rup în două ca pe o zdreanţă!

– Şterge-o, ţărănoiule! şuieră Viola arţăgoasă. O să-ţi zbor fuduliile! Dacă ai aşa ceva!

– Cred c-ai pus-o numai cu caracatiţe, pufneşte Micuţul, lovind cu pumnul în direcţia Violei. Dacă ar fi atins-o, ar fi omorât-o cu siguranţă, dar ea reuşeşte să facă un pas înapoi şi scapă nevătămată. Apoi îl pocneşte cu piciorul în genunchi. Repetă gestul, băgându-i şi un deget în ochi. Micuţul se rostogoleşte şi se apucă cu mâna de-un cărucior plin cu. peşte, din faţa pescăriei. În aceeaşi clipă, îl şi ridică, răsturnând peştii stricaţi peste Viola. Bucăţi de peşte zboară prin aer.

– Gata distracţia, zbiară Porta iritat, făcând o încercare nereuşită de a-i despărţi. N-avem timp de joacă. Am venit aici să rezolvăm nişte probleme!

– Viola, însă, e complet turbată.

Înşfacă un peşte, îşi ia avânt, îl azvârle, dar greşeşte ţinta. În loc să-l lovească pe Micuţul, peştele îl izbeşte pe negustor, care tocmai ieşea din magazin. Cu un ţipăt ascuţit, acesta cade pe spate. Piciorul lui de lemn zboară prin aer şi-o pocneşte pe Viola drept în faţă, dar ea îşi imaginează că Micuţul este cel care a lovit-o. Degetele i se încovoaie precum ghearele unui vultur şi zece unghii roşii brăzdează obrajii Micuţului. Simţind cum îi ţâşneşte sângele, Micuţul înşfacă piciorul de lemn al negustorului de peşte şi-o pocneşte pe Viola drept în cap.

Piciorul crapă în două, dar Viola nu este încă învinsă. Are antrenament, e obişnuită să i se spargă sticle în cap. Răsuflând din greu, îl atacă în locurile mai sensibile. Degetele ei versate, îşi fac loc pe sub mantaua lui şi pe sub cele trei perechi de izmene furate din stocul Armatei.

Gura Micuţului se cască larg. Un răcnet sălbatic răsună pe întreaga stradă. Genunchii îi ajung la nivelul capului şi, o clipă, pare suspendat în aer. La Zirkus Kranz ar fi provocat un ropot de aplauze. Se rostogoleşte pe stradă, urmat de o tricicletă de marfă, încărcată cu saci de porumb. Micuţul e într-o stare atât de jalnică încât nici n-o observă. Când îşi revine, nu se gândeşte decât la Viola. A dispărut, de parcă a înghiţit-o pământul.

– Piciorul