– E aici, şontorogule! urlă Micuţul, şi-i aruncă piciorul drept în grămada de peşte terciuit. Observă după un butoi pălăria Violei. Deci acolo mi-eşti! Boarfă nenorocită! rage el. O apucă de piept şi-o azvârle prin uşa de la "Găina verde".

Viola zboară cu viteza unui glonţ, îl trage şi pe Porta după ea, şi se izbeşte de un suport cart cântăreşte aproape o jumătate de tonă, făcut din tuburi de obuze din primul război mondial. Acesta se prăbuşeşte cu un bubuit asurzitor pe masa specială a pictorilor şi o fărâmă. Bere, friptură de porc, carne de cal, sos şi cârnaţi sunt aruncate în aer şi se preling încet pe pereţi.

– Ruşii! ţipă un invalid din primul război. (Îşi agaţă undeva piciorul de lemn şi nu se mai poate mişca.) Frontul Roşu! mai apucă el să îngaime şi leşină. Insigna îi străluceşte pe reverul hainei. A uitat să şi-o scoată. Din acea zi, n-a mai purtat-o niciodată.

Unteroffizier Hartnacke se află în plin proces de despachetare a hainei sale preoţeşti, când e aruncat peste tejgheaua barului. Trage după el trei porţii de Sauerkraut şi Eisbein{47}. Sloboade un geamăt înăbuşit ca de cucuvea şi o ia razna. Toate planurile precedente cad. Nu mai e timp pentru precauţie şi pentru acţiuni mascate. Direct la atac! Cu un rânjet diabolic, îşi smulge Naganul din tocul de la subsuoară.

– Aşa, Egon, te scot eu din funcţiune!

Ştie că Egon stă în birou! lui, lângă un calculator supraîncălzit, aşteptând parcă un criminal care să-i zboare creierii.

Face un salt peste tejgheaua barului, evitându-i cu greu pe Viola şi pe Porta, care stau pe podea, muşcându-şi unul altuia urechile. Îşi şterge Sauerkrautul de pe faţă şi pleacă din bar ca o vijelie. "Asta, gândeşte el, o să intre în istoria Berlinului. Nu s-a mai întâmplat până acum aşa ceva. Când bătrânul Fritz şi toţi generalii lui vor fi morţi şi demult uitaţi, se va vorbi în continuare despre «Soluţia Finală» şi despre ce~a păţit Egon în cel de-al doilea război mondial".

Egon stă pe un scaun confortabil, privind mulţumit cifrele de pe calculator, când deodată uşa se izbeşte de perete cu atâta violenţă încât e smulsă din balamale. La început, crede că a năvălit înăuntru un întreg regiment. Se uită împietrit la gura ţevii pistolului. Un sunet strident îi zgârie timpanele, şi cele câteva fire de păr pe care le mai are pe cap i se zbârlesc de frică. Leo, bucătarul, încearcă să-l prevină asupra pericolului care-l ameninţă. Piticul Olfert, de numai un metru treizeci, cade fulgerat la picioarele scaunului lui Egon, agitându-şi braţele ca un curcan cu capul retezat.

Egon îşi cască terorizat ochii albaştri şi scânceşte ca o pisică udă leoarcă, pe un sloi de gheaţă.

– Până aici ţi-a fost! Peşte nenorocit ce eşti! rage Hartnacke. O să te împuşc ca pe-un şobolan!

– N-am putea să discutăm puţin? îl imploră Egon, care se pricepe de minune să scape din cele mai dificile situaţii.

– Ai discutat destul în viaţa asta! îl întrerupe Hartnacke, cu un hohot răutăcios. Ai s-o păţeşti! Propteşte gura ţevii pistolului pe nasul lui Egon şi apasă pe trăgaci.

O explozie uriaşă zguduie pereţii "Găinii verzi", făcându-l pe negustorul de peşte din stradă să se adăpostească în spatele unui butoi.

Egon se rostogoleşte de câteva ori, cu scaun cu tot. Olfert, piticul, stă pe podea, zbierând să fie chemată poliţia şi cei din SS. El e unul dintre membrii fondatori ai Partidului şi-şi aminteşte întotdeauna acest lucru când viaţa îi e în pericol.

Hartnacke îşi contemplă uimit mâna. Sângele se prelinge pe documentele de pe masă. S-a grăbit şi a făcut o greşeală fatală, nepermisă nici chiar unui recrut care de-abia şi-a îmbrăcat uniforma soldăţească. Are prostul obicei de a-şi lua cu el întotdeauna două pistoale, un Nagan rusesc şi un P-38 german. În buzunar are muniţia pentru amândouă. Din cauza încăierării cu Viola şi a confuziei ce a urmat, a încărcat Naganul cu muniţia P-38-ului. Nici o armă nu poate fi încărcată decât cu muniţia ei.

Naganul s-a făcut ţăndări. Bucăţi din degetele lui Hartnacke au sărit în toate părţile. Fuge şocat de la "Găina verde", neamintindu-şi niciodată cum a ajuns la Ministerul de Război. Sanitäts-Unteroffizier Steinhart îi coase rănile de pe mână cu stângăcie; nici un medic n-ar fi de acord cu felul în care lucrează el.

– Cel puţin o lună n-ar trebui să ieşi din Ministerul de Război, rage Sally furios. Sper că te-ai lecuit să mai iei cu tine două arme diferite! Eşti sărit de pe fix, să ştii! Îţi dai seama că eşti complet ţicnit? Ştie deja o jumătate din Berlin că tu ai făcut năzbâtiile de la "Găina verde". Până şi un jidan hămesit şi-ar da seama de asta. Acum sunt sigur că maică-ta nu s-a gândit prea mult când te-a proiectat!

Hartnacke. priveşte încruntat şi oftează cu resemnare. Îşi face planuri să-l termine cu prima ocazie.

În biroul de la "Găina verde", Egon îşi pipăie înmărmurit faţa. Până la urmă, îşi dă seama că nu-i curge sânge şi că de fapt n-a păţit nimic. Îl cuprinde un sentiment de bucurie nestăvilită.

– M-am sculat din morţi, spune el, plângând şi râzând în acelaşi timp. (Îi mulţumeşte lui Dumnezeu, dar începe imediat să blesteme.) Răzbunare! strigă el. Răzbunare! Vreau să-l văd pe blestematul ăla de "Soluţie Finală" făcut bucăţi. O să-l dau prin maşina de tocat şi-o să-l arunc la câini!

Cu piticul Olfert în frunte, banda lui Egon scormoneşte Berlinul în căutarea lui Hartnacke. Egon e atât de furios, încât n-a mâncat de trei zile, deşi e un adevărat gurmand.

Treptat, vânătoarea se domoleşte. Într-o după-amiază, pe când Egon se distrează cu două dintre preferatele sale, Porta şi Micuţul dau buzna în cameră, fără să bată la uşă. Egon tocmai se îmbrăcase cu lenjeria din mătase şi dantelă a uneia dintre fete. Se simte bine aşa.

Micuţul îi împinge brutal, în ureche, puşca cu ţeavă retezată.

– Credeai c-ai scăpat? şuieră el cu răutate. Nu! E doar începutul! Toţi ţicniţii ăia culţi care se duc la operă spun că sfârşitul e întotdeauna partea cea mai grozavă.

– Te-am rugat să