— Da, spune Britt-Marie, căci simte că de-acum poate spune că înțelege cum stau lucrurile.

— Are datorii. La cine nu trebuie… E disperat. Credea că Vega și Omar au plecat de la pizzerie.

— Ha! spune Britt-Marie.

— Nu că tu n-ai fi la fel de importantă! se corectează Sami.

— Dar chiar nu m-am gândit la asta, nu m-am gândit, nu! protestează Britt-Marie.

— Sorry, trebuie să ies la o țigară, oftează Sami.

Abia atunci Britt-Marie își dă seama că tânărului îi tremură mâinile.

Îl urmează pe balcon, tușind suspicioasă. Deloc demonstrativ, nu. Sami încearcă să alunge fumul departe de ea și își cere scuze:

— Sorry, te deranjează?

— Dacă-mi permiți să-ntreb, ai cumva mai multe? spune Britt-Marie fără să clipească.

Sami începe să râdă.

— Nu știam că fumezi.

— În niciun caz! Nu fumez! confirmă Britt-Marie.

— OOOK, spune el, dându-i o țigară.

— Am avut o zi lungă, se apără Britt-Marie.

— OKOKOK, râde el și îi aprinde țigara.

Britt-Marie scoate câteva fumuri mici, fără să tragă în piept. Închide ochii.

— Țin să menționez că nu doar tu ai tendințe spre o existență sălbatică și iresponsabilă. Am fumat și eu câteva țigări în tinerețe.

Sami râde în hohote, Britt-Mare simte că tânărul râde mai mult de ea decât cu ea, așa că îl lămurește:

— Și dacă vrei să știi, în tinerețe, am lucrat o vreme și ca picoliță!

Dă din cap cât se poate de gravă, ca și cum ar vrea să sublinieze că nu inventează toate astea. Sami pare impresionat. Îi face semn să se așeze pe o ladă de răcoritoare întoarsă cu fundul în sus.

— Vrei un whisky, Britt-Marie?

Se pare că rațiunea lui Britt-Marie și-a pus vată în urechi, căci Britt-Marie se aude brusc spunând:

— Da, Sami! Chiar aș dori, da!

Așa că beau whisky și fumează. Britt-Marie încearcă să facă inele de fum, pentru că și-a dorit să știe cum se fac pe vremea când era chelneriță. Bucătarii știau să facă rotocoale. Părea foarte plăcut.

— Tata n-a plecat, l-am alungat noi, eu și Magnus, spune Sami din senin.

— Cine e Magnus? întreabă Britt-Marie.

— Îi place mai mult să i se zică „Psiho”, că oamenilor nu le e frică de „Magnus”, zâmbește Sami.

— Ha! spune Britt-Marie, dar de fapt sună mai mult a „oho” decât a „ha”.

— Tata o bătea pe mama când bea. Nimeni nu știa, dar, într-o zi, eram încă mici, a venit Magnus să mă ia la un antrenament. El nu mai văzuse niciodată așa ceva. Magnus e de familie bună – taică-su lucra la o firmă de asigurări, conducea un Opel. Dar el… dracu’ știe ce s-a întâmplat cu el. M-a găsit între mama și tata și taică-miu dădea în mine, ca de obicei. Și-odată mă trezesc cu Magnus acolo, lângă noi, urlând cu un cuțit la gâtul lui taică-miu. Nu cred că mi-am dat seama decât atunci că nu toți copiii trăiau ca noi. Că nu toată lumea venea acasă cu frica-n sân. Omar plângea. Vega plângea. Și na… am simțit că ajunge! Înțelegi?

Britt-Marie tușește, scoțând fum pe nas. Sami o bate grijuliu pe spate și îi aduce apă. Stă lângă balustradă și se uită în jos, de parcă măsoară distanța până la pământ.

— Eu și Magnus l-am alungat pe tata. Prieteni din ăștia nu găsești pe toate drumurile!

Poate că whisky-ul și țigările or fi făcut-o pe Britt-Marie să spună lucruri pe care nu e civilizat să le spui nicicând. În orice caz, se trezește întrebând:

— Unde e mama, Sami?

— E plecată un pic, da se întoarce în curând, încearcă Sami.

Britt-Marie se îndreaptă de spate și îl amenință cu țigara.

— Sami, multe lucruri oi fi eu, dar idioată nu sunt!

Sami își golește paharul. Se scarpină în creștet.

— A murit, recunoaște el în cele din urmă.

•

Britt-Marie nu știe exact cât i-a luat să pună toată povestea cap la cap. S-a lăsat noaptea peste Borg și i se pare că ninge. Când tatăl lui Sami, Vega și Omar a plecat din Borg, mama a luat mai multe curse de la firma de transport. An de an. Când firma a concediat toți șoferii, a luat curse de la companii străine, de unde a găsit, a făcut tot ce a putut. Cum fac mamele. An de an. Într-o seară a rămas blocată într-o coadă de mașini, a întârziat cu livrarea și risca să-și piardă bonusul. Așa că a condus toată noaptea, pe vreme prea rea și cu un camion prea vechi. În zori, din sens opus venea o mașină mică. Șoferul s-a întins să-și ia telefonul mobil și mașina a intrat pe contrasens. Mama a virat, dar anvelopele vechi ale camionului au derapat pe șoseaua udă. Camionul s-a dezechilibrat și s-a răsturnat într-o ploaie de cioburi și sânge. Trei copii aflați la sute de kilometri depărtare au așteptat în zadar sunetul cheii descuind ușa de la intrare.

— A fost o mamă al naibii de bună. O luptătoare! șoptește Sami.

Britt-Marie e nevoită să-și reumple paharul, înainte să poată spune:

— Îmi pare foarte, foarte rău, Sami!

Sună mai rece decât ar vrea. Dar asta e tot ce poate. Sami o bate înțelegător pe braț, de parcă el e cel care o consolează și nu invers.

— Vega e speriată, chiar dacă pare mai mult furioasă. Omar e furios, deși pare mai mult speriat.

— Și tu? întreabă Britt-Marie.

— Eu n-am timp să simt nimic. Trebuie să am grijă de ei, răspunde Sami.

— Da e… cum… vreau să spun… autoritățile… bălmăjește Britt-Marie într-o învălmășeală de frânturi de gânduri.

Sami îi mai aprinde o țigară, apoi își aprinde și el una.

— N-am anunțat niciodată că tata a plecat. Probabil e undeva, în străinătate, dar încă are domiciliul pe adresa asta. Aveam permisul lui de conducere vechi și Omar a plătit un șofer de camion să se ducă la poliție, să spună că el e și să semneze hârtii. Am primit câteva mii pe asigurarea maică-mii. După aia nu ne-a mai întrebat nimeni nimic.

— Dar nu puteți… Dumnezeule, Sami, cine te crezi, Pippi Șosețica? Cine are grijă de