— Eu! Eu am grijă de ei! spune Sami tăios.

Britt-Marie oftează. Tușește whisky și fum. Sami o bate din nou blând pe spate.

— Cât timp? tușește Britt-Marie.

— Câteva luni. Știu c-o să descopere în curând, nu sunt un idiot, să știi. Dar am nevoie de puțin timp, Britt-Marie. Doar puțin. Am eu niște planuri. Trebuie doar s-arăt că sunt în stare să-i întrețin, știi? Altfel, mi-i iau pe Vega și pe Omar și-i duc la orfelinat. Nu pot să-i las să facă asta. Eu nu sunt din ăla care o întinde la greu!

Britt-Marie se ridică, își perie hainele, balustrada balconului și tot ce vede înaintea ochilor.

— Nu ies petele alea de pe balustradă, spune Sami frustrat și, ridicându-se în picioare, i le arată.

— Ai încercat cu bicarbonat? întreabă Britt-Marie.

Sami dă din cap că nu. Închide ochii strâns. Britt-Marie se uită la propria-i reflexie în fereastră, la fumul care pătează geamul.

— Poate că te lasă să ai grijă de copii. Dacă spui tot ce s-a întâmplat, poate că…

— Uită-te la mine, Britt-Marie! Cazier fără job și tovarăș cu din ăștia ca Psiho. M-ai lăsa să mă ocup de doi copii? întreabă el.

Britt-Marie caută cu disperare un răspuns.

— Le arătăm sertarul cu tacâmuri! Le spunem că ai potențial să devii un domn!

— Mulțumesc, spune el, punând o mână pe umărul ei.

Britt-Marie se apleacă spre el.

— Și Sven știe tot?

Sami o mângâie liniștit pe păr.

— Pe el l-a sunat poliția din străinătate când… au găsit camionul. A venit și mi-a spus. A plâns la fel de mult ca noi. Când maică-ta e șoferiță pe camion e ca și cum ai avea un părinte în armată. Când îți sună la ușă careva în uniformă, știi…

— Deci… Sven…

— Știe tot.

Britt-Marie strânge din ochi, cu chipul îngropat în tricoul lui. E atât de ciudat. Femeie în toată firea, pe balconul unui tânăr, în toiul nopții aiurea așa. Ce-ar zice lumea?

— Credeam că polițist te faci când crezi în lege și ordine, șoptește ea.

— Eu cred că Sven s-a făcut polițist pentru că crede în dreptate, răspunde Sami.

•

Britt-Marie își ridică privirea din tricoul lui Sami.

— O s-avem nevoie de ceva mai mult whisky. Și, dacă nu e prea mare deranjul, am nevoie și de o soluție de curățat geamurile.

După ce cugetă îndelung, adaugă:

— Date fiind circumstanțele, aș putea accepta orice marca.

Britt-Marie se trezește cu o spectaculoasă durere de cap. E întinsă pe patul ei, din camera ei, în casa lui Bancă. Un vecin s-a găsit să dea găuri în pereți taman atunci, se pare, căci toată camera se zdruncină cu ea când se ridică din pat. Transpiră și îi e greață, o doare tot trupul și simte un gust amar în gură. Britt-Marie nu e tocmai o femeie fără experiență de viață, așa că se prinde imediat ce boală a lovit-o a doua zi după ce a băut acasă la Sami mai mult alcool decât a băut în total în ultimii patruzeci de ani. Singura concluzie rezonabilă nu poate fi decât:

— Am făcut gripă! îi declară ea lui Bancă, pe care o găsește în bucătărie.

Bancă prăjește slănină și ouă. Câinele adulmecă în aer și se îndepărtează puțin de Britt-Marie.

— Miroși a băutură, constată Bancă și nu se poate abține să-și arate amuzamentul.

— Ha, precis! De-asta mă simt cum mă simt, firește! încuviințează Britt-Marie.

— Parcă ziceai că ai făcut gripă, spune Bancă.

Britt-Marie dă din cap gânditoare:

— Drăguță, asta zic și eu! E singura explicație plauzibilă. Când bei alcool, sistemul imunitar e afectat, pricepi tu? Așa am citit! Și de-asta am făcut gripă.

Bancă întoarce ouăle în tigaie. Câinele își înclină nedumerit capul într-o parte.

— Gripă, îhm, murmură Bancă și îi așază în față o farfurie cu ouă.

Britt-Marie închide ochii, stăpânindu-și cu greu greața și i le dă câinelui. Atunci Bancă îi dă un pahar cu apă rece. Că gripa deshidratează, așa a citit Britt-Marie.

— Cu siguranță foarte ciudată toată treaba, căci eu nu mă îmbolnăvesc niciodată, explică ea.

Bancă nu pare deloc convinsă, așa că Britt-Marie încuviințează cu și mai multă însuflețire, ca să compenseze.

— Kent și copiii noștri erau mereu bolnavi – când nu era unul, era altul, dar eu, cu siguranță, nu. „Britt-Marie, ești sănătoasă tun!” așa zicea mereu doctorul meu, așa zicea, da.

Cum nici Bancă, nici câinele nu reacționează, Britt-Marie trage adânc aer în piept și clipește întristată. Cuvintele sunt golite de oxigen când se corectează:

— Copiii lui Kent.

Bea apa în tăcere. Câinele și Bancă mănâncă ouă. Pleacă împreună spre pizzerie, la întâlnirea cu echipa de fotbal, pentru că Britt-Marie nu e genul de femeie care să nu meargă la serviciu doar pentru că are gripă. Câinele face demonstrativ o tură în jurul peticului de iarbă cu flori din fața casei, care duhnește de parcă ar fi vomitat cineva acolo azi-noapte.

— Pfff! Dacă-mi permiți o întrebare, ce miroase așa pe peluza ta? întreabă Britt-Marie.

Nu că Britt-Marie ar vrea să se amestece unde nu-i fierbe oala, dar, dacă ăsta e îngrășământul pe care îl folosește Bancă, atunci nici nu-i de mirare că nu creste nimic pe peluza ei.

— S-a îmbătat careva aseară și a vomitat acolo, spune Bancă.

— În flori? Barbari! exclamă Britt-Marie îngrozită.

Bancă încuviințează, fără să mai încerce să-și ascundă amuzamentul:

— Barbari, chiar că!

Câinele se dă un pic mai încolo.

•

O găsesc pe Cineva în pizzerie, bând cafea în fața ușii sparte. Când se apropie Britt-Marie, Cineva se strâmbă.

Britt-Marie se strâmbă încă și mai și.

— Duhnește rău aici. S-a fumat înăuntru? întreabă ea, acuzator.

Cineva strâmbă din nas.

— Și tu, Britt? Ai… cum se zice? Ai luat foc și ai încercat să te stingi cu whisky?

— Țin să te informez că am gripă! pufnește Britt-Marie.

Cineva o privește pe Britt-Marie cu capul ușor lăsat într-o parte, cam cum o privește uneori și câinele. Bancă împunge scaunul lui Cineva cu bastonul.

— Lasă gargara și dă-i un Bloody Mary!

— Ce e asta? vrea să știe Britt-Marie.

— Ajută la… gripă, mormăie Bancă.

Cineva dispare