în bucătărie și revine cu un pahar plin cu ceva care arată ca sucul de roșii. Britt-Marie ia sceptică o gură, dar scuipă imediat direct pe câine. Câinele nu e deloc amuzat.

— Dar are gust de… a-l-c-o-o-l! exclamă Britt-Marie, continuând să scuipe.

Câinele iese și se întinde pe pietriș, cu mare grijă să nu se așeze în direcția din care bate vântul. Bancă pipăie cu bastonul în aer, să se asigure că nu e suficient de aproape să scuipe Britt-Marie și pe ea. Cineva se încruntă, aduce o cârpă și șterge masa dintre ele, mormăind:

— Nu știu ce gripă ai, Britt, dar fă-mi favoare și… cum se zice? Nu aprinde chibrit când răsufli, da, înainte să speli dinți, da? Că zero asigurare de incendiu la pizzerie, știi…

Britt-Marie cu siguranță nu știe ce înseamnă asta. Dar se scuză politicos că trebuie să plece fiindcă are chestiuni urgente la baza de agrement și că, de fapt, n-are timp să stea aici și să despice firul în patru toată dimineața. Traversează repede parcarea, se duce glonț în toaleta bazei de agrement și încuie ușa după ea, căci Britt-Marie crede, de bună seamă, că nu se cuvine să vomiți în fața oamenilor când își beau cafeaua.

Când iese, șobolanul o așteaptă pe podea, un mic oaspete păros care arată de parcă își dorește să fi avut un ceas de mână scump în care să bată cu degetul și să-și arate nemulțumirea pentru întârziere. Britt-Marie aduce un Snickers și o farfurie, îi pregătește masa, apoi se scuză politicos că, de fapt, trebuie să deretice. Ia aspiratorul, îl pornește, îl ridică, îl duce în baie și închide ușa peste cordon, ca să nu creadă șobolanul că Britt-Marie e înăuntru și vomită, ci că, de pildă, dă cu aspiratorul în chiuvetă sau ceva de genul ăsta.

Șobolanul a dispărut când iese din nou. Și Snickers-ul. Britt-Marie spală farfuria când e întreruptă de ciocănitul ușor, cu vârful unui baston în cantul ușii. Bancă și câinele sunt în prag. Bancă îi întinde o periuță și un tub de pastă de dinți.

Britt-Marie își pune o mână tremurândă pe cealaltă.

— Cred că am făcut toxiinfecție alimentară, spune ea.

Bancă mormăie ceva care în mod cert sună a „Toxiinfecție, da, aia a fost!”, apoi se întoarce și pleacă înapoi spre pizzerie.

Britt-Marie se spală pe dinți de mai multe ori și își aranjează frumos părul. Curăță baia cu bicarbonat de parcă încearcă să elimine orice indiciu după o crimă. Apoi trage perdelele și bea trei pahare mari cu apă, unul după altul. Nu vrea să riște să o vadă careva, căci numai animalele și persoanele cu tatuaje dau pe gât lichide în felul ăsta.

•

Stând pe vine lângă ușa pizzeriei, Sven înșurubează balamalele la loc. Când o vede, își pierde echilibrul. Își scoate chipiul. La picioarele lui, o cutie cu scule. Încearcă să zâmbească.

— M-am gândit să da, să repar ușa. Așa m-am gândit, da.

— Ha, spune Britt-Marie, uitându-se la așchiile de lemn din jurul picioarelor lui.

— Da, vreau să zic că o să mătur. S-a făcut… îmi… ăăă, îmi pare rău!

Pare că își cere scuze pentru lucruri mai mari decât niște așchii de lemn. Se dă la o parte, să o lase să treacă. Britt-Marie se strecoară pe lângă el. Își ține respirația, deși s-a spălat pe dinți.

— Îmi… ăăă, îmi pare foarte rău pentru ieri, spune el mâhnit.

Britt-Marie se oprește, fără să se întoarcă. Sven își drege glasul și spune:

— Adică n-am vrut să te fac să te simți… cum te-ai simțit. N-aș vrea nicicând să fiu acela care să te facă să te simți… așa.

Britt-Marie închide ochii și încuviințează. Așteaptă până când rațiunea alungă toate sentimentele care o fac să-și dorească să o atingă Sven.

— Aduc aspiratorul, șoptește ea.

Știe că se uită după ea când se îndepărtează. Pașii îi devin stângaci când el se uită după ea. E ca și cum uită cum se merge, își dă cu stângul în dreptul. Toate cuvintele ei către el sunt ca statul la hotel – noi și ciudate, o continuă bâjbâială să găsești întrerupătorul care trebuie, în timp ce tot aprinzi mereu alte lumini decât cea de care ai nevoie.

Cineva vine după ea în bucătărie. Britt-Marie deschide dulapul cu ustensilele pentru curățenie ca să scoată aspiratorul pizzeriei.

— Ia! A venit pentru tine.

Britt-Marie se uită la buchetul din mâinile lui Cineva. Lalele violet. Britt-Marie adoră lalelele violet, în măsura în care Britt-Marie poate iubi ceva fără să considere că e o izbucnire nepotrivită a emoțiilor. Le ține gingaș, făcând tot posibilul să nu-i tremure mâinile. „Te iubesc”, scrie pe biletul din buchet. E de la Kent.

E nevoie de ani buni să ajungi să cunoști o persoană. E nevoie de-o viață întreagă. Asta face dintr-o casă un cămin. Într-un hotel ești doar un oaspete. Hotelurile nu știu care sunt florile tale preferate.

Își umple plămânii cu lalele și, preț de-o răsuflare e înapoi acolo, lângă chiuveta din bucătăria ei, lângă propriul ei dulap cu ustensile pentru curățenie și covoarele despre care știe în ce cameră sunt pentru că ea le-a pus acolo. Cămăși albe, pantofi negri și un prosop ud pe podeaua din baie. Toate lucrurile lui. Toate lucrurile lui Kent. Nu poți să reconstruiești pur și simplu toate astea. Te trezești într-o dimineață și îți dai seama că ești prea bătrân să te mai muți la un hotel.

•

Evită privirea lui Sven când se întoarce din nou în bucătărie. E recunoscătoare că aspiratorul acoperă tot ce n-ar trebui spus. Apoi sosesc Vega, Omar, Ben, Țestosul și Dino, exact la timp, și Britt-Marie se ocupă să-i echipeze cu tricourile de fotbal proaspăt spălate. Vega o studiază pe Britt-Marie și o întreabă dacă e mahmură. Fiindcă arată mahmură, susține fata. Britt-Marie tine să o informeze că, de fapt, are gripă.

— Aha. Gripă din aia. A avut și Sami azi-dimineață, râde Omar.

Britt-Marie se întoarce imediat spre Bancă și Cineva.

— Asta zic și eu! Umblă un virus, ceva!

Bancă dă din cap. Cineva bea băutura