Primul clinchet al clopoțelului prietenos, după ce Sven a reparat și a pus la loc ușa, anunță sosirea bărboșilor cu șepci care vin să-și bea cafeaua și să-și citească ziarele. Unul dintre ei îl întreabă pe Omar „când începe primul meci”, iar când Omar îi spune, bărbații se uită la ceas ca și cum au ceva de făcut, pentru prima dată după mult timp.

Cel de-al doilea clinchet al clopoțelului de deasupra ușii se aude când intră cele două femei foarte bătrâne, ajutându-se de cadre. Una dintre ele o fixează pe Britt-Marie cu privirea și, arătând spre ea, spune:

— Tu îi fi muierea de bate mingea cu băieții?

Britt-Marie nu știe ce să spună. Vega se apleacă spre ea, crezând că nu a înțeles ce a zis bătrâna și îi șoptește:

— Întreabă dacă ești antrenoarea noastră.

Britt-Marie dă din cap că da, fără să-și ia privirea de pe arătătorul bătrânei, de parcă e țeava unui pistol gata să se descarce. Atunci femeia scoate o pungă din coșul cadrului de mers și i-o pune în brațe lui Britt-Marie.

— Fructe la băieții tăi!

— Zice că sunt fructe pentru băieții din echipă, spune Vega binevoitoare.

— Ha! Dacă-mi permiteți, țin să menționez că există și o fată în echipă, o informează Britt-Marie.

Bătrâna o privește îndelung pe Britt-Marie, apoi se uită la Vega și la tricoul de fotbal cu care e îmbrăcată. Cealaltă bătrână își face loc cu cadrul, se apropie de prima și mormăie ceva complet neinteligibil, la care prima arată spre Vega și, uitându-se urât la Britt-Marie, spune:

— Mai multe la fată!

— Zice să-mi dai mie mai multe fructe! exclamă Vega și, luând repede plasa din brațele lui Britt-Marie, se uită încântată în ea.

— Ha! spune Britt-Marie, netezindu-și frenetic cutele invizibile de pe fustă.

Când ridică din nou privirea, cele două bătrâne sunt atât de aproape de ea, încât n-ar încăpea nici măcar o foaie A4 între ele și Britt-Marie. Femeile arată spre ea și Bancă.

— Tinerelelor, mergeți cu copiii-n blestematu’ ăla de oraș! Ziceți-le că Borg n-a dat ortu’ popii! N-am dat ortu’ popii! Ziceți-le împielițaților, auzit-ați?

— Zice că tu și Bancă trebuie să ne duceți în oraș să le arătăm fraierilor că Borg n-a murit, mormăie Vega, cu gura plină cu fructe.

Lângă Britt-Marie, Bancă zâmbește cu gura până la urechi:

— Te-au făcut „tinerică”, Britt-Marie!

Britt-Marie, care nici măcar în tinerețe n-a fost vreodată numită „tinerică”, nu prea știe ce să răspundă.

Așa că bate prietenește cadrul de mers al bătrânei și spune stânjenită:

— Ha! Mulțumesc! Mulțumesc frumos!

•

Bătrânele mai mormăie ceva și se târăsc spre ieșire. Cineva aduce cheile mașinii albe cu portieră albastră și Vega îi spune lui Britt-Marie, printre molfăituri, că trebuie să-l ia și pe Max în drum spre meci.

— Ha! Credeam că nu-ți place de el, spune surprinsă Britt-Marie.

— ACUM ÎNCEPI ȘI TU!? urlă Vega pe dată, împroșcând cu bucăți de fructe în jur.

Omar râde tare și batjocoritor, Vega îl alungă în parcare, aruncând după el cu mere și mango, care îi trec razant băiatului pe lângă urechi.

Britt-Marie închide ochii până când o lasă durerea de cap. Apoi învârte nesigură cheile mașinii între degete, tușește încet și i le întinde lui Sven, fără să-l privească în ochi.

— Nu se cade să conduci mașina când ai… gripă.

Sven își scoate din nou chipiul când se urcă în mașină. Nu-i nevoie să-i spună că o face din grijă pentru ea. Nu vrea ca Britt-Marie să-și facă probleme în legătură cu ce ar zice lumea dacă e dusă la o competiție de fotbal de un polițist. Mai ales într-o mașină albă cu o portieră albastră.

Sven nu zice nimic nici despre faptul că sunt mult mai mulți pasageri și câini în mașină decât ar trebui și decât e legal sau igienic, mai ales că Țestosul și câinele trebuie să meargă în portbagaj, fiindcă nu mai e loc pe bancheta din spate. Într-un târziu, îi spune totuși lui Britt-Marie că ar trebui să pună benzină. O întreabă dacă dorește să-l lase pe el să facă asta. Iar ea îi răspunde că „în niciun caz”, fiindcă poate să facă și singură plinul. Că doar e mașina ei, fie ea și cu o portieră albastră.

După ce stă cu mâinile împreunate în fața pompei de benzină vreo zece minute, portiera din spate se deschide și Vega se târăște afară din amalgamul de brațe, picioare, pantofi de fotbal și capete de câini și copii și se proțăpește lângă Britt-Marie, având grijă să-i obtureze lui Sven câmpul vizual.

— Aia de la mijloc, îi spune ea încet lui Britt-Marie, fără să facă vreun gest să apuce furtunul pompei.

Britt-Marie o privește panicată.

— Nu m-am gândit deloc, înainte să mă dau jos din mașină… Că nu știu cum…

Vocea i se stinge. Vega se face cât de lată poate, astfel încât Sven să nu vadă nimic prin fereastră. Întinde mâna și i-o atinge pe a lui Britt-Marie.

— Nu face nimic, antrenoareo!

Britt-Marie zâmbește slab și ridică grijulie un fir de păr de pe umărul puloverului Vegăi.

— Kent făcea mereu plinul. El era cel care întotdeauna… El a fost întotdeauna…

Vega îi face iar semn spre pompa din mijloc. Britt-Marie ia furtunul de parcă se teme că s-ar putea electrocuta. Vega se apleacă înainte și deșurubează capacul rezervorului.

— Cine te-a învățat să faci asta? întreabă Britt-Marie.

— Mama, răspunde Vega.

Apoi zâmbește într-un fel care nu lasă loc de îndoială că e sora lui Sami.

— Nu trebuie să ții cu Liverpool de când te naști, antrenoareo! Poți să-nveți și când ești mare!

*

Este ziua unei cupe la fotbal și ziua unui rămas-bun. Ziua în care Britt-Marie face singură plinul propriei mașini. Și, după ziua asta, ar fi capabilă să urce munți și să traverseze oceane dacă i-ar cere-o cineva.

•

E un sentiment nou.

Borg e o așezare la șosea. Pe vreme frumoasă, drumurile și așezările umane arată altfel. În dimineața asta, când soarele străpunge norii etern cenușii de ianuarie, Britt-Marie simte promisiunea unui