nou anotimp. Trec pe lângă casa Țestosului. O femeie gravidă se mișcă înăuntru. Trec pe lângă alte curți, în care mișună oameni, ceea ce e foarte ciudat, când te-ai obișnuit să vezi drumul mereu pustiu. Unii dintre ei sunt foarte tineri, alții au copii. Unii fac cu mâna mașinii. Un bărbat cu șapcă ține un panou cu „De vânzare” în mâini.

— Și el vinde? întreabă Britt-Marie.

Sven încetinește și îi face cu mâna omului prin fereastră.

— Nu, scoate panoul.

— De ce?

— Se duc la meci. Toți vor să știe ce-o să se-ntâmple. A trecut ceva timp de când oamenii din Borg vor să știe ce le-ar putea aduce viitorul.

Mașina albă cu portieră albastră străbate satul și abia când trec de indicatorul care le spune că au ieșit din localitate, Britt-Marie își dă seama că în spatele lor sunt alte mașini. E prima dată când se face coadă de mașini în Borg.

•

Max locuiește într-una dintre vilele mari de la ieșirea din Borg, înșiruite pe propria lor alee, cu ferestre atât de mari, că nu puteau fi gândite decât de cineva care consideră că e mai important să se poată vedea bine de afară în casă și nu invers. E o zonă rezidențială care, de ani de zile, cu o agresivitate tot mai acerbă, presează administrația publică locală să o înscrie ca fiind parte din Borg, îi povestește Sven lui Britt-Marie. În clipa următoare, polițistul frânează brusc când un BMW iese fără să se asigure din ultimul garaj de pe stradă. Fredrik are ochelari de soare, vorbește la telefon și învârte smucit volanul cu o mână de parcă mașina se împotrivește. Sven îi face cu mâna, dar BMW-ul trece pe lângă ei de parcă ar fi putut la fel de bine trece prin ei.

— Fi-ți-ar lămâia din cur! înjură Vega și se dă jos din mașină.

Britt-Marie o însoțește. Max deschide înainte ca ele să apuce să sune la ușă. Se strecoară afară și închide stresat ușa în urma lui. Poartă tot geaca pe care scrie „Hochei”, dar are o minge de fotbal sub braț.

— Nu-i nevoie să iei mingea. Vega are deja una în mașină, îl informează Britt-Marie.

Max clipește nedumerit. Britt-Marie își împreunează mâinile.

— Cu siguranță n-aveți nevoie de mai mult de o minge de fotbal, nu?

Max se uită la minge. Se uită la Britt-Marie.

— Nevoie?

Ca și cum ar fi un cuvânt care n-are nimic de-a face cu fotbalul.

— Trebuie să merg la toaletă, geme Vega și se îndreaptă nerăbdătoare spre ușă.

Mâna lui Max o prinde de umăr, Vega i-o dă la o parte. Băiatul pare înfricoșat.

— Nu se poate!

Vega mijește ochii suspicioasă.

— Ți-e teamă să nu văd ce casă bengoasă ai? Crezi că îmi pasă că sunteți milionari sau ce?

Max încearcă să o dea la o parte de lângă ușă, dar Vega e mai rapidă și se ferește. Max strigă la ea și o trage de haine, dar Vega apucă să deschidă ușa. Rămân amândoi pe loc. Ea cu gura căscată, el cu ochii închiși.

— Ce… ce naiba… unde e mobila? întreabă Vega.

— A trebuit s-o vindem, mormăie Max și închide ușa, fără să se uite înăuntru.

Vega îl privește din nou bănuitoare.

— N-aveți bani?

— Nimeni n-are bani în Borg, spune Max și se îndreaptă spre mașină.

— De ce nu vinde taică-tu rahatul ăla de BMW atunci? strigă Vega după el.

— Fiindcă atunci toată lumea o să știe că s-a dat bătut, oftează Max și se urcă pe bancheta din spate.

— Băi, da’ ce… începe Vega, urcându-se și ea în mașină.

Omar o înghiontește.

— Gata, soră-meo! Ce, ești polițist? Lasă-l în pace!

— Voiam și eu să știu… protestează ea.

Dar Omar o înghiontește din nou.

— Taci! Vorbește ca ei, da joacă fotbal ca noi. Pricepi? Lasă-l în pace!

Max nu scoate o vorbă până ajung în oraș. Când se opresc în fața sălii de sport unde se va ține cupa, se dă jos din mașină, cu mingea de fotbal sub braț, îi dă drumul pe asfalt și șutează mai tare decât a văzut Britt-Marie vreodată pe cineva șutând într-un perete.

Omar își pune un braț în jurul umerilor lui Max în drum spre sală și spune prietenos:

— Cam dezumflată mingea aia a ta. Vrei să cumperi o pompă bună? Te rezolv!

•

Britt-Marie îi eliberează pe câine și pe Țestos din portbagaj. Bancă îi urmează spre sala de sport. Dino și Vega vin și ei după ea, iar Sven încheie șirul. Britt-Marie îi numără de mai multe ori, încercând să-și dea seama cine lipsește, când, deodată, dintr-un colț al banchetei din spate se aude vocea lui Ben tânguindu-se în șoaptă:

— Îmi pare rău, Britt-Marie! N-am vrut!

Cum Britt-Marie nu se prinde imediat de unde vine vocea, Ben continuă:

— N-am mai jucat niciodată într-o cupă. Sunt foarte… emoționat. N-am vrut să zic când eram la benzinărie.

Britt-Marie abia aude ce zice băiatul, așa că își bagă capul în mașină. Vede petele întunecate de pe pantalonii lui Ben și de pe banchetă.

— Îmi pare rău, repetă el, închizând ochii strâns.

— Oh… n-am… îmi pare rău! Nu-ți face griji! Iese cu bicarbonat! îngaimă Britt-Marie și se repede să scoată haine de rezervă din portbagaj.

Își dă seama că, în Borg, a ajuns genul de persoană care merge la competiții de fotbal cu haine de rezervă în portbagaj.

Ține paravanul din bambus în fața ferestrei, în timp ce Ben se schimbă. Apoi acoperă cu bicarbonat locul cu pricina de pe banchetă. Ia pantalonii băiatului cu ea și îi spală în chiuveta dintr-un vestiar. Lângă ea, Ben așteaptă rușinat, cu colțurile gurii lăsate în jos și ochii umezi. Când Britt-Marie termină, băiatul izbucnește:

— Vine și mama la meci. Și-a luat liber de la muncă!

O spune ca și cum ar descrie un palat din ciocolată. Ceilalți copii își tot pasează cele două mingi de fotbal pe coridor, iar Britt-Marie se abține din greu să se repeadă să-i informeze că nu se cade să bați mingea în casă. După ea, sălile de sport nici n-ar trebui să