Întreaga piesă de teatru este un răspuns la această întrebare. În primul act Gavin o constrânge pe Temple să mărturisească guvernatorului statului Mississippi tot ce s-a întâmplat pentru a încerca astfel s-o salveze, în ultimul moment, pe Nancy. Al doilea act este constituit din respectiva confesiune, şi al treilea, din ultima întrevedere cu Nancy la închisoare: ea nu poate fi însă graţiată; va muri, pentru că a ucis. La sfârşitul confesiunii toţi cei prezenţi, inclusiv Gowan, sosit pe furiş în biroul guvernatorului, sunt însă de acord că întregul demers a fost, de fapt, destinat să smulgă o confesiune lui Temple, nu să o salveze pe Nancy: chiar pentru Gavin era evident că aceasta nu mai putea fi salvată. Confesiunea este deci o punere în scenă din motive moral-psihologice: numai sub starea de stres respectivă putea găsi Temple tăria necesară pentru a povesti ce s-a întâmplat cu adevărat. Temple este personajul principal, toţi ceilalţi gravitează literalmente în jurul ei: piesa, ca şi lumea din piesă, are o structură perfect circulară şi în centrul acesteia se află personajul care îi poate da coerenţă ori, dimpotrivă, o poate dezagrega şi arunca în haos: Temple. Nancy se află în afară „lumii albilor” şi a conflictului lor, ea este observatorul tăcut care-şi acceptă „muţenia” atâta timp cât nimeni nu pare a avea nevoie de glasul ei. Ce determină apariţia acestui glas şi a gestului care-i urmează?

Povestea este lungă, şi dureroasă. Fascinantă în aceasta piesă este „tehnica scufundării” în trecut ca într-o apă adâncă şi mâloasă, spirala pe care-o coboară Temple, ezitarea ei la fiecare răsucire a acesteia şi încurajarea ei, de fiecare dată, de către Gavin ori guvernator. O şedinţă de psihanaliză? Nu, Temple coboară doar în conştientul ei, nu mai departe, ea îşi învinge doar „ruşinea” de femeie „respectabilă”. Guvernatorul joacă rolul preotului şi al analistului, dar nu este în fond nici una, nici alta, aşa cum Gavin Stevens este doar prietenul ce-o ţine de mână pe Temple la virajele periculoase, fără a şti – sau a vrea – să-i dea sfaturi de viitor.

Povestea lui Temple Drake vine din altă carte, romanul Sanctuar. Adolescentă încă, pleacă cu trenul la un meci de baseball, dar se dă jos pentru a continua drumul în maşina unui tânăr cam haihui, Gowan Stevens. Un gest poate necugetat, dar inocent, care-i va schimba întreaga viaţă: „greşeala tragică”, specifică universului faulknerian – ori poate predestinarea? –, pe care nimeni şi nimic nu o mai poate corecta după aceea. Gowan are un accident de maşină, ajunge la vechea „Moşie a Francezului”, conacul părăsit al lui Grenier, unul dintre primii colonişti din Yoknapatawpha, acum un cuib de bandiţi. Gowan se sperie şi fuge, părăsind-o pe Temple. Unul dintre bandiţi, Popeye, îl ucide pe un altul, Tommy, şi apoi o violează sadic, cu un păpuşoi, pe Temple, el fiind impotent, după care o aruncă într-un bordel din Memphis. Aceste detalii nu sunt spuse de Temple în Recviem, iar mizeria ei morală din bordel este înfăţişată doar ca o lungă plictiseală, întreruptă de „vizite” la care asistă, pare-se, şi Popeye. Ceva mai pe larg este tratat episodul „Red”, un tânăr de care Temple chiar se îndrăgosteşte, dar care este ucis de Popeye. Curând după aceea Popeye va fi executat, ca o ironie a soartei, pentru o crimă pe care nu a înfăptuit-o; un mod de-a spune că, de fapt, crimele lui reale rămân nepedepsite. Oroarea pe care o inspiră Popeye în Sanctuar este doar sugerată în Recviem. Faulkner pare a fi vrut să deseneze în acest personaj o figură a Răului, un demon shakespearian ori dostoievskian, reîncarnat într-un gangster sudic. Nu numai crime propriu-zise i se pot atribui, ci şi o ciudată forţă de iradiere a Răului. Primele sunt descrise mai pe larg în Sanctuar, a două este analizată (şi) în Recviem, căci Temple se întreabă, pe drept cuvânt, de ce nu a fugit de la bordel, deşi materialmente putea s-o facă, sau de ce nu a coborât pur şi simplu din maşina lui Gowan, când a văzut că era beat, înainte de accident. Astfel apare în discursul ei tema complicităţii cu răul, a vinovăţiei proprii. Victima nu-l urăşte pe călău, prostituata nu fuge de la locul umilinţei, deci, continuă Temple, ceva în mine era deja corupt şi juisa masochistic de această situaţie. O concluzie neaşteptată, care îl descumpăneşte pe cititorul de acum, şi la care va trebui să revenim. Dragostea pentru Red o trezeşte pe Temple, dar şi aceasta se va întoarce contra ei. Îi scrie scrisori, pare-se, într-un limbaj atât de direct, încât ele pot fi folosite mai târziu, când Temple Drake a devenit doamna Stevens, drept obiect de şantaj de către Pete, fratele mai tânăr al lui Red. Şi aici Temple se autoacuză: cum „a putut” să scrie aşa de „murdar” o adolescentă de familie? Desigur, răul era în ea însăşi! Al doilea prilej pentru a reveni asupra acestei autoflagelări.

Temple se reîntoarce, finalmente, în lumea ei, iar Gowan, şi el culpabilizat, îi oferă căsătoria ca răsplată. Se naşte un băiat, apoi o fetiţă. Paradisul burghez după infernul bordelului? Temple o angajează drept guvernantă pe Nancy: lumea bună o admiră, soţii Stevens se admiră ei înşişi pentru această „faptă bună”: Nancy este scoasă acum din „şanţ” la fel ca Temple mai înainte. Numai Temple ştie însă adevărul: în paradisul ei aseptic vocile infernului sună acum ca tot atâtea voci de sirene şi trupul ei tânjeşte după abjecţia dinainte. Nu, nu a angajat-o pe Nancy pentru a o salva, ci pentru a se salva pe sine, mărturiseşte Temple guvernatorului, căci numai cu Nancy putea ea vorbi limbajul „abjecţiei”, numai cu ea putea da glas, ziua, vocilor infernale ale nopţii. Tăcută în public, Nancy avea în particular acelaşi glas ca Temple şi ştia, probabil tocmai de-aceea, şi să-l ţină sub control. În public, Nancy tăcea, iar Temple folosea limbajul de salon.