— Dar ca să continuu cu Bertha, nu-mi este absolut clară cauza recidivei ei. Ar putea fi aceea că, la fel ca tratamentul prin hipnoză, cura mea are succes numai temporar. Dar s-ar putea şi ca tratamentul să fi fost eficient, dar anulat prin sfârşitul său catastrofal.

  Nietzsche puse din nou mâna pe creion.

  — Ce vreţi să spuneţi cu „sfârşitul catastrofal"?

  — Ca să înţelegeţi, trebuie să vă spun mai întâi ce s-a petrecut între mine şi Bertha. N-are nici un rost să fiu delicat în privinţa asta. O să v-o spun de-a dreptul. Eu, bă-trân nebun ce sunt, m-am îndrăgostit de ea! Am devenit obsedat de ea. Nu-mi mai ieşea din minte.

  Breuer era surprins cât era de uşor – înviorător, chiar, să dezvăluie atât de mult.

  — Ziua îmi era împărţită în două segmente – când eram cu Bertha şi când aşteptam să fiu din nou cu ea! Mă întâlneam cu ea câte o oră în fiecare zi a săptămânii, apoi am început s-o vizitez chiar de două ori pe zi. De câte ori o vedeam, eram cuprins de o mare tulburare. Orice atingere a ei mă excita.

  — De ce vă atingea?

  — Avea dificultăţi la mers şi mă lua de braţ când ne plimbam. Avea adeseori contracţii puternice, bruşte, şi trebuia să-i fac un masaj puternic al muşchilor coapsei. Uneori plângea atât de înduioşător că eram nevoit s-o iau în braţe pentru a o alina. Alteori, când stăteam lângă ea, intra spontan în transă, îşi punea capul pe umărul meu şi făcea o „curăţare a hornului" vreme de o oră. Sau îşi punea capul în poala mea şi dormea ca un copil. Au fost multe, multe situaţii când tot ce puteam face era să-mi stăpânesc pornirile sexuale.

  — Poate că, spuse Nietzsche, doar fiind bărbat poate un bărbat să elibereze femeia din femeie.

  Breuer ridică brusc capul. '

  — Probabil că v-am înţeles greşit! Ştiţi, desigur, că orice relaţie sexuală cu un pacient este interzisă – o anatemă asupra jurământului hipocratic al medicului.

  — Şi femeia? Care este responsabilitatea femeii?

  — Dar aceasta nu este o femeie – este o pacientifl Cred că nu vă înţeleg.

  — Să ne întoarcem la asta mai târziu, răspunse Nietzsche calm. încă nu am auzit sfârşitul catastrofal.

  — Ei bine, mi se părea că Bertha merge spre bine, simptomele ei dispăreau, unul câte unul. Dar medicul ei n-o ducea prea bine. Pe soţia mea, Mathilde, care a fost întotdeauna echilibrată şi înţelegătoare, a început s-o deranjeze mai întâi faptul că petreceam prea mult timp cu Bertha, apoi, mai mult chiar, şi faptul că vorbeam despre ea. Din fericire n-am fost atât de nesăbuit să-i spun Mathildei despre natura sentimentelor mele, dar cred că o bănuia. într-o zi mi-a vorbit, furioasă, interzicându-mi şi să mai pomenesc vreodată de Bertha. Am început să-mi detest soţia şi chiar am dezvoltat ideea iraţională că îmi stătea în cale – că, dacă n-ar fi fost ea, aş fi putut începe o viaţă nouă altături de Bertha.

  Breuer se opri, observând că Nietzsche închisese ochii.

  — Vă simţiţi bine? A fost de ajuns pentru o zi?

  — Ascult. Uneori văd mai bine cu ochii închişi.

  — Ei bine, a mai fost un factor care a complicat lucrurile. Am avut o asistentă, Eva Berger, predecesoarea lui Frâu Becker, care, de-a lungul celor zece ani petrecuţi împreună, mi-a devenit confidentă şi prietenă apropiata. Eva era foarte îngrijorată. Se temea că pasiunea mea pentru Bertha m-ar putea conduce la dezastru, că s-ar putea să nu fiu în stare să rezist impulsurilor mele şi să fac ceva nesăbuit. De fapt, din prietenie faţă de mine, s-a oferit să se sacrifice.

  Ochii lui Nietzsche se deschiseră brusc. Breuer îi zări albul ochilor.

  — Cum adică „să se sacrifice"?

  — Cuvintele ei au fost că ar face orice pentru a mă împiedica să mă distrug. Eva ştia că nu aveam contacte sexuale cu Mathilde şi s-a gândit că de asta eram atras de Bertha. Cred că se oferea să-mi uşureze tensiunea sexuală.

  — Şi credeţi că făcea acest lucru pentru dumneavoastră?

  — Sunt convins. Eva este o femeie foarte atrăgătoare şi putea alege dintre mulţi bărbaţi. Vă asigur că n-a făcut oferta datorită înfăţişării mele chipeşe: chelia care se accentuează, smocurile de barbă şi „toartele" astea – şi îşi atinse urechile mari, clăpăuge – cum le numeau adesea tovarăşii mei de joacă. De asemenea, îmi mărturisise odată că avusese, cu ani în urmă, o relaţie intimă dezastruoasă cu un patron, care o costase, în cele din urmă, chiar slujba, şi jurase că „N-o să se repete niciodată!"

  — Şi v-a fost de ajutor sacrificiul Evei?

  Ignorând scepticismul, poate chiar zeflemeaua din felul cum fusese pronunţat „sacrificiu", Breuer răspunse nonşalant:

  — Nu i-am acceptat niciodată oferta. Am fost destul de nebun ca să-mi închipui că a mă culca cu Eva ar fi însemnat s-o trădez pe Bertha. Uneori regret asta foarte tare.

  — Nu înţeleg. Ochii lui Nietzsche, deşi încă măriţi de interes, dădeau semne de oboseală, ca şi cum ar fi văzut şi auzit deja mult prea multe.

  — Ce regretaţi?

  — Că n-am acceptat oferta Evei, bineînţeles. Mă gân-desc foarte des la această ocazie pierdută. Este încă unul dintre acele gânduri nedorite care mă torturează.

  — Breuer arătă spre caietul lui Nietzsche.

  — Puneţi-l pe listă.

  Nietzsche luă din nou creionul şi, în timp ce mai adăuga un articol la lista de probleme din ce în ce mai lungă a lui Breuer, întrebă:

  — Regretul ăsta – tot nu-l înţeleg. Dacă aţi fi acceptat-o pe Eva, de ce v-aţi fi simţit acum altfel?

  — Altfel? Ce-are a face a te simţi altfel cu asta? A fost o ocazie unică – una care n-o să-mi mai iasă în