— A fost de asemenea o ocazie unică pentru a spune nu! De a spune un binecuvântat „nu" unei păsări de pradă. Şi această ocazie aţi folosit-o.

  Breuer era buimăcit de comentariul lui Nietzsche. în mod evident acesta nu ştia nimic despre intensitatea dorinţei sexuale. Dar nu avea rost încă să dezbată această chestiune. Sau, poate că nu arătase destul de clar că Eva ar fi putut fi a lui dacă i-ar fi cerut-o. Nu putea înţelege Nietzsche că trebuie să prinzi ocazia când ţi se iveşte? Cu toate astea, ceva îl intriga la acea declaraţie despre „bine-cuvântantul nu". Este un amestec ciudat, se gândi Breuer, între masive porţiuni aride şi o strălucitoare originalitate. Din nou avu senzaţia că s-ar putea ca acest om bizar să aibă de oferit ceva de valoare.

  — Unde am rămas? A, da, dezastrul final! Crezusem tot timpul că relaţia mea sexuală cu Bertha era în întregime autistă – adică petrecându-se numai în mintea mea – şi că faţă de ea o ţinusem în întregime ascunsă. Imaginaţi-vă deci şocul meu când, într-o zi, am fost informat de mama ei că Bertha declarase că era însărcinată cu copilul doctorului Breuer!

  Breuer descrise furia Mathildei când aflase de falsa sarcină şi cum ceruse, mânioasă, ca el să transfere imediat cazul Berthei unui alt medic şi, de asemenea, s-o concedieze pe Eva.

  — Şi ce-aţi făcut?

  — Ce puteam face? Erau în joc cariera, familia, întreaga mea viaţă. A fost cea mai proastă zi din viaţa mea. A trebuit să-i spun Evei să plece. Desigur, m-am oferit s-o las să lucreze în continuare pentru mine până când aveam s-o pot ajuta să-şi găsească o altă slujbă. Deşi mi-a spus că înţelegea, nu s-a întors la lucru în ziua următoare şi n-am mai văzut-o niciodată de arunci. I-am scris de mai multe ori, dar n-a răspuns niciodată.

  Iar cu Bertha a fost şi mai rău. Când am vizitat-o, în ziua următoare, delirul încetase, şi o dată cu el iluzia ei că o lăsasem însărcinată. De fapt, avea o amnezie totală în ce privea întregul episod şi a răspuns în mod catastrofal când am anunţat-o că nu mai puteam fi medicul ei. A plâns – rugându-mă să mă răzgândesc – m-a implorat să-i spun cu ce greşise. Şi, bineînţeles, nu greşise cu nimic. Izbucnirea ei privind „copilul doctorului Breuer" făcea parte din isteria ei. Acelea nu fuseseră cuvintele ei, delirul era acela care vorbise.

  — Şi al cui era delirul? întrebă Nietzsche.

  — Păi, bineînţeles, era delirul ei, dar nu responsabilitatea ei, nu mai mult decât este cineva responsabil pentru lucrurile bizare, întâmplătoare care se petrec în vis. Oamenii spun vorbe ciudate, incoerente într-o astfel de stare.

  — Mie vorbele ei nu mi se par incoerente sau întâmplătoare. Aţi sugerat, domnule doctor, să intervin cu orice comentariu. Permiteţi-mi să fac o observaţie: mi se pare remarcabil că dumneavoastră sunteţi responsabil pentru toate gândurile şi toate faptele dumneavoastră, în timp ce ea – vocea lui Nietzsche era aspră şi el clătina un deget spre Breuer – ea, în virtutea bolii ei, este absolvită de orice.

  — Dar, domnule profesor, după cum aţi spus chiar dumneavoastră, puterea este ceea ce conteză. Eu aveam puterea în virtutea poziţiei mele. Ea se îndrepta către mine cerând ajutor. Eram conştient că şi-a iubit tatăl foarte mult, poate prea mult, şi că boala i-a fost precipitată de moartea lui. Ştiam, de asemenea, că revărsa asupra mea dragostea pe care o simţea faţă de el, şi am exploatat asta. Vroiam să mă iubească. Ştiţi care au fost ultimele ei cuvinte către mine? După ce i-am spus că voi transfera îngrijirea ei unui alt medic, am plecat, iar ea a strigat: „Pentru mine vei fi întotdeauna singurul bărbat – nu va mai exista nici un alt bărbat în viaţa meal" Cumplite cuvinte! Dovedind cât de mult rău îi făcusem. Dar a fost ceva şi mai cumplit: m-au bucurat acele cuvinţel M-am bucurat s-o aud proclamându-mi puterea asupra ei! Vedeţi deci, am lăsat-o slăbită. Infirmă. Aş fi putut la fel de bine să-i leg sau să-i retez picioarele!

  — Şi de când aţi văzut-o ultima oară, întrebă Nietzsche, care a fost soarta acestei infirme?

  — A fost internată la un alt sanatoriu, în Kreutzlin-gen. Multe dintre simptomele ei de la început au recidivat – schimbările de dispoziţie, pierderea limbii materne în fiecare dimineaţă, şi durerile ei, care pot fi controlate doar de morfină, de care e dependentă. Un fapt interesant: doctorul ei de acolo s-a îndrăgostit de ea, a renunţat la caz şi apoi a cerut-o în căsătorie!

  — Ah, se repetă acelaşi tipar şi cu următorul doctor, observaţi?

  — Observ numai că sunt chinuit de gândul că Bertha e cu un alt bărbat. Vă rog să adăugaţi şi „gelozie" la lista dumneavoastră: este una dintre problemele mele majore. Mă năpădesc tot felul de viziuni în care ei doi îşi vorbesc, se ating, chiar fac dragoste. Deşi aceste viziuni îmi produc o mare durere, continuu să mă auto-torturez. Puteţi înţelege asta? Aţi experimentat vreodată o asemenea gelozie?

  Această întrebare marcă un punct de cotitură în discuţie. La început, Breuer se dezvăluise în mod deliberat cu scopul de a crea un model pentru Nietzsche, sperând să-l încurajeze să-i răspundă la fel. Dar curând se cufundase cu totul în procesul confesiunii. Nu exista, la urma urmei, nici un risc – Nietzsche, crezând că era consultantul lui Breuer, jurase că totul avea să rămână confidenţial.

  Era o experienţă nouă: niciodată nu mai împărtăşise Breuer cuiva atât de multe despre el. Mai era Max – dar cu Max dorise să-şi păstreze o anumită imagine şi îşi alesese cu grijă cuvintele. Chiar şi cu Eva Berger fusese întotdeauna reţinut, ascunzând acele scârţâieli ale vârstei, ezitările şi îndoielile, toate acele atribute ce ar putea face un om mai în vârstă să pară slab ori inhibat în faţa unei femei tinere şi atrăgătoare.

  Dar când începuse