Tocmai atunci se oprise, ţinând pe genunchi o rochie împăturită, şi plângea cu faţa în palme. Mă durea inima s-o văd în starea asta – şi cred că oricine ar fi simţit la fel.

  — Duduie Mary Jane – i-am zis intrând în odaie – ştiu că nu poţi răbda să vezi oameni care suferă. Ei bine, nici eu. Spune-mi, ce-i cu dumneata?

  Îmi mărturisi că suferă din pricina negrilor. Bănuisem eu. Zicea că pentru ea călătoria în Anglia nu mai poate fi frumoasă, cum ar fi putut să fie. Ştiind că negresa aia a fost despărţită pentru totdeauna de copiii ei, se-ntreba cum ar mai putea fi fericită acolo. Şi izbucnind într-un plâns şi mai amarnic, ridică braţele spre cer:

  — Doamne! Doamne! Când te gândeşti că n-au să se mai vadă niciodată!

  — Ba da, au să se vadă… şi încă până-n două săptămâni. Sunt sigur de-asta!

  Hait! Mă luase gura pe dinainte, dar până să-mi vin în fire, ea mă şi cuprinsese cu braţele pe după gât şi mă ruga să-i mai spun o dată.

  Era limpede că vorbisem prea mult, dar nu mai puteam da înapoi. Am rugat-o să mă lase câteva clipe să mă gândesc. Mă uitam la ea: era nespus de frumoasă în tulburarea ei şi ardei de nerăbdare, dar arăta fericită şi uşurată ca un om căruia tocmai i s-a scos o măsea stricată. Tot privind-o aşa, mă zbuciumam să găsesc o ieşire. Mă gândeam că unul care spune tot adevărul când e strâns cu uşa, este pândit de multe primejdii. Mie aşa mi se părea, dar n-aş fi băgat mâna-n foc că-i aşa, fiindcă nu încercasem niciodată. Şi totuşi – îmi ziceam – iată un caz în care să mă ia naiba dacă adevărul nu-i de zece ori mai bun şi mai sigur decât o minciună! Am să ţin minte treaba asta şi-am să cuget neapărat la ea mai târziu, că prea-i curioasă şi neobişnuită. E ceva nemaipomenit. Da, am să-ncerc, de data asta am să spun adevărul, cu toate că e ca şi cum m-aş aşeza pe-un butoi cu pulbere şi i-aş da foc ca să văd cât de sus am să zbor.

  — Duduie Mary Jane – i-am zis – ştii cumva vreun loc afară din orăşel, unde să poţi sta vreo trei-patru zile?

  — Da. La domnul Lothrop. Dar de ce mă întrebi?

  — Ai să vezi mai p-ormă. Ia spune, dacă am să-ţi dovedesc că ştiu că negrii au să fie iar împreună până-n două săptămâni aici, în casa asta, ai să te duci să stai vreo patru zile la domnul Lothrop?

  — Patru zile? strigă ea. Aş sta şi-un an!

  — Bine, nu-ţi cer decât cuvântul de onoare; pun mai mult preţ pe el decât pe vorbele unuia care jură cu mâna pe scriptură.

  Fata zâmbi şi obrajii i se îmbujorară uşor.

  — Dă-mi voie să-nchid uşa cu zăvorul – i-am zis şi, întorcându-mă, m-am aşezat la loc. Să nu ţipi. Stai liniştită şi ascultă bărbăteşte ce-am să-ţi spun. Am să-ţi destăinui adevărul şi trebuie să ai curaj, duduie Mary, fiindcă-i ceva urât şi cam greu de înghiţit, dar asta e, n-ai ce-i face. Unchii ăştia ai dumitale nu sunt de loc unchi, ci nişte potlogari, nişte borfaşi de rând. Ei, asta-i, ce-a fost mai greu a trecut, ce-o să urmeze e mai uşor de îndurat.

  Bineînţeles, a sărit ca arsă, dar trecusem hopul ăl mare, aşa că nu m-am mai oprit. Să fi văzut cum îi străluceau ochii în timp ce-i istoriseam în amănunt toată povestea, de la întâlnirea cu flăcăul ăla nătâng care se ducea la vapor, şi până în clipa când ea se aruncase la pieptul regelui, iar el o sărutase de şaisprezece-şaptesprezece ori. Deodată, fata sări în picioare şi spuse, cu obrajii roşii ca focul:

  — Ticălosul! Hai, vino, n-avem nici o clipă de pierdut, o să-i tăvălim în catran şi-n fulgi şi-o să-i azvârlim în fluviu!

  — Sigur – i-am zis. Da’ parcă era vorba că te duci mai întâi la domnu’ Lothrop, sau…

  — Vai! Ce-mi trecu prin cap? izbucni ea şi se aşeză repede la loc. Uită ce-am spus, uită, te rog! Ai să uiţi, nu-i aşa?

  Şi-şi puse palma catifelată pe mâna mea, încât am jurat că mai bine mor decât să nu-i fac pe plac.

  — Eram atât de tulburată, încât am uitat făgăduiala. Spune mai departe şi-ţi jur că n-am să mai uit. Spune-mi ce să fac, şi-o să mă supun, orice mi-ai cere.

  — Bine. Uite ce e: potlogarii ăştia sunt daţi dracului şi vrând-nevrând trebuie să mai merg o bucată de vreme cu ei, mai bine să nu afli de ce. Şi dacă te-ai apuca să-i dai în vileag, ştiu că oamenii m-ar scăpa din ghearele lor, dar mi-e de altcineva, de unul pe care nu-l cunoşti şi care-ar fi în mare primejdie. Trebuie să-l salvăm şi pe-ăsta, nu-i aşa? Aşa că deocamdată nu-i putem da în vileag.

  Vorbindu-i astfel, mi-a venit o idee grozavă: Jim şi cu mine am putea scăpa de tâlharii ăia doi, dac-ar fi băgaţi la puşcărie chiar în târgul ăsta, însă n-avea rost să pornim cu pluta pe lumină, fără să mai fie cineva în afară de mine, care la o adică să poată răspunde la întrebări. Aşa încât nu-mi convenea să-mi pun planul în aplicare decât noaptea târziu.

  — Uite ce e, duduie Mary Jane – i-am zis. N-o să mai fie nevoie să rămâi aşa de mult la domnu’ Lothrop. Stă departe?

  — Cale de vreo patru mile de-aici, în plin câmp.

  — Nu-i rău. Te duci şi stai acolo până la nouă, nouă şi jumătate seara, pe-urmă îl rogi să te-aducă înapoi acasă, fiindcă ai ceva treabă; dac-ajungi înainte de unsprezece, aprinde o lumânare la fereastra asta.