Aşteaptă până la unsprezece şi dacă vezi că eu nu m-arăt, înseamnă c-am plecat şi că-s departe de orice primejdie. Te duci apoi şi dai sfoară-n ţară şi-i pui pe ticăloşi la popreală.

  — Bine – zise ea. Aşa am să fac.

  — Şi dacă se-ntâmplă să nu pot fugi şi să fiu prins o dată cu ei, spune-le oamenilor că eu ţi-am dezvăluit totul dinainte şi ia-mi apărarea.

  — Mai e vorbă? Sigur c-o să te apăr. N-au să se-atingă nici de-un fir de păr din capul tău – spuse ea, cu nările fremătând şi cu ochii strălucitori.

  — Dacă izbutesc să plec, n-am să fiu de faţă ca să dovedesc că ticăloşii ăştia nu-s unchii voştri, şi chiar de-aş fi aici, tot n-aş fi în stare. Aş putea doar să jur că-s nişte pungaşi şi nişte trântori. Atâta tot, măcar că nu-i de lepădat nici asta. Dar sunt alţii care pot face mai mult şi pe care lumea o să-i creadă mai degrabă decât pe mine. Am să-ţi spun unde-i găseşti. Dă-mi un plaivaz şi o bucăţică de hârtie. Uite: „Minunea regească, Bricksville”. Pune-o bine, vezi să n-o pierzi. Dacă judecătorii vor voi să ştie ceva despre ăi doi, să trimită pe careva la Bricksville ca să spună că tâlharii care-au jucat „Minunea regească” au fost prinşi şi să aducă vreo câţiva mar-tori. Până să zici pis, tot târgul ăla are să fie aici, domnişoară Mary. Cu o falcă-n cer şi cu una-n pământ au să vie, zău aşa!

  Socotind că acum totul e-n regulă, i-am zis:

  — Să nu-ţi pese de licitaţie, lasă-i s-o ţină. Până mâine, n-aU. Să poată cere nimănui bani pentru lucrurile vândute, c-aşa-i obiceiul, şi n-au să se care ei de-aici fără bani, fii pe pace! Şi după cum am brodit noi lucrurile, vânzarea nu face două parale, iar ăia n-au să pună mâna pe nici un gologan. La fel şi vânzarea negrilor, nu-i o vânzare după lege, iar ne-grii au să se-ntoarcă în curând, iar până una alta, pungaşii n-au să poată încasa banii. Zău, domnişoară Mary, au intrat rău de tot la apă, tâlharii!

  — Bine – zise ea – acum mă duc la masă şi numaidecât dilpă aia plec la domnul Lothrop.

  — Nu, aşa nu-i bine, domnişoară Mary Jane. Trebuie să pleci înainte de masa de dimineaţă.

  — De ce?

  — Da’ de ce crezi că vreau să te duci acolo, domnişoară Mary?

  — Păi nu ştiu, nu m-am gândit la asta. Ia spune, de ce?

  — Pentru că n-ai obrazul de toval, ca alţii. Pe chipul matale se poate citi ca-ntr-o carte şi slovele-s aşa de groase, că le poate citi oricine de la o poştă. Crezi cumva că ai putea da ochi cu unchii matale când vor veni să-ţi spună bună dimineaţa şi să te sărute, fără ca…

  — Taci, taci! Bine, am să plec înainte de masa de dimineaţă, cu dragă inimă! Dar să-mi las surorile cu ăştia?!

  — Lasă, nu te gândi la ele! Trebuie să mai rabde puţin. Dacă aţi pleca tustrele, ăia ar intra la bănuială. Nu vreau să-ţi vezi nici surorile, nici pe ăia, pe nimeni din târguşor. Dacă vreun vecin te-ar întreba ce mai fac unchii, ar vedea după faţa matale că s-a-ntâmplat ceva. Du-te repede, domnişoară, Mary Jane, şi am să am eu grijă de tot. Domnişoarei Suzana am să-i cer să-ţi sărute unchii şi să le spună că te-ai dus să te odihneşti câteva ceasuri şi să mai schimbi aerul, sau să vezi o prietenă, şi c-ai să te întorci acasă seara, sau mâine dimineaţă.

  — N-am nimic împotrivă să le spună că m-am dus la o prietenă, da’ nu vreau să-i sărute din partea mea.

  — Bine, fie şi-aşa – am liniştit-o eu, gâridindu-mă că hatârul ăsta nu mă costă nimic. Era o nimica toată, dar tocmai nimicurile astea au darul de a-i linişti pe oameni şi de a-i face să se simtă mai bine. Mai e ceva – adăugai – sacul ăla cu bani.

  — Păi, e la ei. Ah, mor de necaz când mă gândesc cum au ajuns să pună mâna pe el!

  — Aici te-nşeli. Nu-l mai au.

  — Cum aşa? Atunci la cine e?

  — Tare-aş vrea să ştiu şi eu! Într-o vreme, îl aveam chiar eu, după ce-l şterpelisem de la ei ca să ţi-l dau matale. Ştiu unde l-am ascuns, dar mă tem că nu mai e acolo. Îmi pare nespus de rau, domnişoară Mary Jane, crede-mă, dar am făcut tot ce-am putut, îţi jur. Erau cât pe ce să mă prindă şi de-aia l-am ascuns unde s-a nimerit şi-apoi am şters-o. Dar nu era o ascunzătoare bună.

  — Ah, încetează, nu te mai învinovăţi atâta, nu-ţi dau voie! Nu eşti tu de vină, n-aveai încotro. Dar spune-mi, unde l-ai ascuns?

  Nu voiam să-i aduc iar aminte de durerea ei şi nu mă răbda inima să rostesc o vorbă care i-ar fi amintit iarăşi de mortul ăla aşezat în coşciug, cu sacul de bani pe pântec.

  — Domnişoară Mary Jane – i-am zis, după câteva clipe – mai bine nu-ţi spun unde l-am ascuns. Dar am să-ţi scriu pe o bucăţică de hârtie şi, dacă vrei, o poţi citi în drum spre domnu’ Lothrop. Ce zici, e bine aşa?

  — Da, da.

  M-am apucat şi am scris, cele ce urmează: „L-am ascuns în coşciug. Se afla acolo ieri noapte, când ai venit să-l boceşti pe mort. Eu eram după uşă şi mi se rupea inima văzându-te, domnişoară Mary Jane”.

  Mi s-au umezit ochii amintindu-mi cum plânsese acolo, singură în noapte, sub acelaşi acoperiş cu împieliţaţii ăia care-şi băteau joc de ea şi o jefuiau. Când i-am dat hârtiuţa împăturită, am văzut că şi ochii ei erau plini de lacrijmi. Îmi strânse mâna cu putere şi-mi zise:

  — La revedere! Am să fac întocmai cum mi-ai