– Bineînţeles, fir-ar să fie, exclamă Porta. Ştii tu cum te duce o poveste la alta. Unde rămăsesem?

– Croiau planuri deasupra biroului fostului ministru al justiţiei, zâmbeşte Legionarul, aprinzându-şi un "Caporal".

– A, da! Deci, telefonul începuse să sune la Gestapo, pe Ringstrasse, continuă Porta. Şeful Gestapoului era unul din amicii lor cartofori din zilele de joi.

"Un general", urlă el fericit, scoţându-şi pistolul Walther de 7,65 mm din tocul de la subsuoară. Era bucuros ca un cămătar care dă peste niscaiva lucruri de valoare în locuinţa unui muşteriu.

N-a existat mai nimic de care să nu fi fost acuzat generalul, dar vezi că nici el nu pierduse timpul degeaba. Avusese o discuţie de nouăzeci de minute cu Auditorul Corpului de Armată, Kurze. Totul a fost raportat. Câinele, bicicleta, angrosistul de cartofi, distileriile distruse şi mult-aşteptata Victorie Finală.

"O să-l înhăţăm noi, fii pe pace, făgădui Kurze, încrezător. Un nătăfleţ de negustor de cartofi nu poate spune ce-i trece prin cap la adresa Armatei germane. Trebuie că şi-a pierdut minţile! Propun să începem cu delictele minore care necesită doar cinşpe ani de închisoare: insultarea Armatei, deteriorare de bunuri militare, ameninţarea forţelor armate, lipsă de respect faţă de uniforma militară. Pe urmă putem trece la cele care se cer pedepsite cu moartea: defetism, răspândirea de propagandă inamică, sabotarea voinţei de rezistenţă, spionaj".

"Şi cu câinele cum rămâne?" întrebă generalul răzbunător.

"Îl înfundăm noi şi p-ăsta, făgădui Kurze, slobozind un hohot de râs care nu prevestea nimic bun. Sabotaj al echipamentului militar şi atac asupra unui ofiţer superior. Ambele delicte sunt pasibile de spânzurătoare. Nici măcar cei mai buni dintre avocaţi nu-l pot scăpa de ştreang. Voi folosi paragraful 241, aliniatul 5 al Codului penal militar. Paragraful ăsta mi-a adus Crucea pentru Serviciu de Război Clasa Întâi cu felicitări. Când va auzi călăul treaba asta, va pregăti de îndată eşafodul."

Chiar de-a doua zi, treburile s-au pus în mişcare, şi încă ce mişcare. Şi când te gândeşti că totul s-ar fi putut rezolva printr-o ciomăgeală straşnică şi un şut nemţesc în cur pentru câine. Mă rog! Departamentul IV-2 A îl ridică pe general pentru un mic interviu, în vreme ce GEFEPO{57}, Departamentul VII-B îl săltă pe Herr Komisch. Fu pus imediat în lanţuri, cu zgardă la gât şi lanţ de legătură, conform Regulamentului Armatei.

După niţică sporovăială despre câini şi starea vremii, "interviul" cu Komisch deveni - cum se spune - mai sever. "Cartofiorul" se alese cu câteva dosuri de automat peste nas. A avut noroc că nu l-au interogat despre războiul de treizeci de ani.

Pe-atunci se obişnuia să-i ciupească pe oameni cu cleşti înroşiţi şi să-i facă să bea plumb topit amestecat cu smoală încinsă. Asta îi ajuta de cele mai multe ori să-şi amintească ce făcuseră.

În cursul după-amiezii răzbătură tot felul de sunete ciudate din sala de interogatoriu. Oamenii credeau că puseseră mâna pe-un porc de pe piaţa neagră şi acum îl măcelăreau. Sunetele n-au încetat decât atunci când cei trei vlăjgani GEFEPO. dădură o raită pe la "Raţa şchioapă" pentru a se înzdrăveni în vederea părţii a doua a interogatoriului.

La vremea aceea, tipul cu cartofii nu arăta prea bine. Unteroffizier Schultze, care a fost dat afară de la Torgau pentru cruzime şi acum îl asista pe GEFEPO, îi rupsese două coaste şi reuşise să-i mute nasul mai sus. Din nefericire pentru el era sezon ploios.

În ziua a treia, Herr Komisch mărturisi totul şi asta-i făcu pe poliţai să fie dintr-o dată extrem de umani şi de prietenoşi faţă de el. Nevastă-sa i-a adus pachete cu mâncare şi s-au aşezat cu toţii în jurul mesei, înfulecând şuncă de ţară din Westfalia şi bând şnaps amestecat cu ouă bătute. Între mese, fumară ţigările şi băură coniacul.

Negustorul de cartofi fu fericit să semneze o declaraţie. De fapt, ajunsese atât de amabil şi de comunicativ încât i s-a permis să ştampileze el însuşi documentul şi să-l pună într-un dosar al Armatei cât toate zilele, care pe urmă a fost sigilat cu orătania şi cu tot tacâmul. Şi dus a fost cu destinaţia Procurorul General din Münster.

Oricum, vremurile bune cu GEFEPO se sfârşiră curând. Într-o dimineaţă cenuşie şi ploioasă. Tocană a fost pus într-un DWK astmatic şi expediat la unitatea Regimentului. 46 Infanterie, unde se afla puşcăria din Padeborn. Acolo era pe raţii. Două felii subţiri de pâine şi un colţ de margarină. Nici măcar o vrabie lihnită n-ar fi fost atrasă de un asemenea meniu. În zilele de sărbătoare naţională primeau câte-o bucăţică de pateu de cal.

Nevastă-sa îi aduse o grămadă de haleală în plus. Stabswachtmeister Rose din Regimentul 15 Cavalerie o verifică foarte amănunţit. Pe urmă, gardienii îndopară totul până la ultima fărâmitură, bineînţeles, după ce omul cu cartofii semnase de primire.

Îl împuşcară pe Komisch la Sennelager în zorii unei zile de august. O făcură la ţinta patru, care nu mai era folosită pentru antrenament.

Generalul s-a dus şi ăsta dracului. Nu cunosc amănuntele. Au circulat o mulţime de zvonuri. Unii ziceau că s-a spânzurat cu şireturile de la bocanci. Nu poate fi adevărat, căci în viaţa lui n-a purtat bocanci cu şireturi. Se învârtea mereu în cizme lungi de călărie. Un amic de-al meu, interogator, mi-a destăinuit că veniseră trei gorile de la Fort Zittau cu un ordin ca acesta să fie dat pe mâna lor. (Porta desface braţele într-un gest deznădăjduit.) Fort Zittau înghite oamenii. Intri şi nu mai ieşi niciodată. Nici măcar diavolul şi cu străbunică-sa n-ar cuteza să-şi vâre nasul prin porţile de la Fort Zittau.

Tărăşenia asta cu câinele a mai dat bătaie de cap şi altora. A fost cazul sulurilor de hârtie igienică ale Gauleiterului. Au devenit chestiune politică. Vedeţi voi, erau roşii, şi ca urmare…

Povestea lui Porta e întreruptă. Gregor Martin îşi vâră capul acoperit cu promoroacă prin deschizătura igluului.

– Avem vizitatori, spune el, ştergându-şi chiciura de pe faţă. Ieşiţi iute afară!

E o noapte de gheaţă. Gerul pare că revarsă ţurţuri asupra noastră. Temperatura e de 45° sub zero. Viscolul urlă de-a lungul pereţilor abrupţi ai muntelui. Avem senzaţia că ne îngheaţă şi sufletul.

Privim încordaţi înspre nord-est, de unde desluşim