ce dau un untdelemn foarte căutat. Ceva mai departe, Harbert descoperi alţi copaci, ale căror ramuri flexibile, macerate în apă, sînt foarte bune pentru împletit funii. Mai întâlni şi doi, trei abanoşi, cu frumosul lor lemn negru brăzdat de vine ciudate.

Din cînd în cînd, în locurile unde se putea acosta, barca se oprea şi Gédéon Spilett, Harbert şi Pencroff, cu puşca în mînă şi cu Top înaintea lor, cercetau malul. în afară de vînat, s-ar fi putut să găsească plante, ce nu trebuiau trecute cu vederea şi tînărul naturalist avu chiar prilejul să descopere un fel de spanac sălbatic şi numeroase specii de crucifere din familia verzei, pe care aveau fără îndoială să le poată „civiliza" prin transplantare şi anume: năsturei, hrean, napi şi în sfîrşit nişte mici tulpine rămuroase, puţin păroase, înalte de un metru, care purtau boabe mici, cafenii.

— Ştii ce plantă e asta ? întrebă Harbert pe marinar.

— Tutun ! strigă Pencroff care de bună seamă nu văzuse niciodată planta lui favorită, decît sub formă de tutun de pipă.

— Nu, Pencroff, răspunse Harbert, este muştar !

— Să fie şi muştar ! — zise marinarul, — dar dacă din întîmplare găseşti o tulpină de tutun, te rog să n-o dispreţuieşti.

— Vom întîlni şi asta într-o bună zi ! îl asigură Gédéon Spilett.

— Bine-ar fi ! strigă Pencroff. Atunci nu ştiu ce ne va mai lipsi pe insula noastră !

Plantele scoase cu mare grijă, cu rădăcină cu tot, fură duse în piroga pe care Cyrus Smith n-o părăsea, fiind preocupat de gîndurile sale.

Reporterul, Harbert şi Pencroff debarcară astfel de mai multe ori cînd pe malul drept al râului Mercy, cînd pe malul stîng. Primul era mai puţin abrupt, cel stîng însă mai împădurit. Inginerul, urmărind acul busolei de buzunar, putu să afle că de la prima cotitură, cursul rîului se deplasează simţitor de la sud la vest şi că apoi continuă în linie dreaptă pe o distanţă de trei mile. Dar, după toate probabilităţile, această direcţie avea să se modifice mai departe, cînd rîul Mercy se îndrepta spre nord-vest, spre poalele muntelui Franklin, de unde-i izvora pesemne belşugul de ape.

În timpul uneia din aceste excursii, Gédéon Spilett izbuti să pună mîna pe două perechi de galinacee vii, un fel de păsări cu cioc lung şi subţire, cu gîtul lung, cu aripile scurte şi cu o coadă foarte mică. Hotărîră ca acestea să fie primii oaspeţi ai viitoarei lor curţi de păsări.

Pînă atunci, nu întrebuinţaseră puştile, şi prima detunătură care răsună în această pădure fu pricinuită de apariţia unei păsări frumoase, care semăna cu un pescăruş.

— Hei, dar pasărea asta este o veche cunoştinţă ! strigă Pencroff şi prima împuşcătură porni aproape fără voia lui.

— Pe cine ai recunoscut ? întrebă reporterul.

— Este pasărea care ne-a scăpat printre degete la prima noastră excursie şi al cărei nume l-am dat pădurii din părţile acestea.

— Un jacamar ! strigă Harbert.

Într-adevăr, era un jacamar, o pasăre frumoasă, al cărei penaj aspru avea un luciu metalic. Cîteva alice o doborîră, şi Top o aduse la pirogă. Clinele mai cără la barcă şi alte douăsprezece păsărele de mărimea unui porumbel, dar de culoare verde, cu aripile în parte roşii ca focul şi cu moţ tivit cu alb în creştet. Această frumoasă lovitură fusese dată de Harbert, care se arăta foarte mîndru de isprava sa. Păsărelele erau un vînat mult mai de soi decît jacamarul, dar cu greu l-ar fi putut convinge cineva pe Pencroff că nu el doborîse cel mai grozav vînaL.

La ora zece dimineaţa, piroga ajunse la cotul al doilea al rîului Mercy, la aproape cinci mile de punctul său de revărsare. Se opriră în acel loc pentru a lua masa la adăpostul copacilor înalţi şi deşi, şi popasul se prelungi cam o jumătate de ceas.

În locul acela, rîul avea încă o lărgime de şaizecişaptezeci de picioare şi albia lui prezenta o adîncime de cinci-şase picioare. Inginerul observase existenţa măi multor afluenţi, care nu erau decît nişte pîrîiaşe, pe care nu se putea naviga. în ceea ce priveşte pădurea, fie că se numea pădurea Jacamarului, sau pădurea Far-West, ea se. întindea la nesfîrşit. Nicăieri, sub copacii înalţi, sau sub pomişorii de pe malul rîului, nu se zărea urmă de om. Exploratorii nu găsiră nici o urmă suspectă, era vădit că aceşti copaci nu fuseseră niciodată atinşi de vreun topor şi că nici cînd cuţitul vreunui pionier nu tăiase lianele întinse de la un trunchi la celălalt prin hăţişul de mărăcini şi ierburi înalte. Dacă nişte naufragiaţi debarcaseră pe insulă, ei izbutiseră desigur să părăsească ţărmul şi supravieţuitorii presupusei catastrofe nu trebuiau căutaţi în aceste desişuri.

Inginerul era deci oarecum grăbit să ajungă la ţărmul apusean al insulei Lincoln, care, după părerea lui, se afla la o depărtare de încă cel puţin cinci mile. Se urcară din nou în barcă şi, cu toate că actuala direcţie a rîului părea a se îndrepta spre muntele Franklin şi nu spre litoral, ei hotărîră totuşi să se slujească de pirogă, atîta vreme cît apa va fi destul de adîncă. îşi cruţau în felul acesta şi timpul, şi energia, deoarece altfel ar fi trebuit să-şi croiască drum cu toporul prin desişul pădurii.

Dar, de la un timp, datorită poate depărtării prea mari de ocean, curentul deveni foarte slab. Era desigur vremea fluxului, aşa că Harbert şi Nab au fost nevoiţi să treacă la vîsle, iar Pencroff la cîrmă, tirmîndu-şi drumul pe apă.

Pădurea părea să se rărească acum în regiunea Far-West. Copacii nu se mai înghesuiau unul într-altu şi pe alocuri apăreau chiar stingheri. Dar tocmai fiindcă erau răzleţiţi, se bucurau din plin de aerul curat care scălda în voie trunchiurile lor, astfel că întîlneai specimene minunate.

Ce frumoşi reprezentanţi ai florei de pe această latitudine li se înfăţişau ! Un botanist ar fi putut să spună fără şovăire ce paralelă trecea prin insula Lincoln, doar privind această pădure.

— Aceştia sînt eucalipţi ! strigă Harbert.

Erau într-adevăr ultimii uriaşi ai zonei subtropicale, înrudiţi cu acele specii de eucalipţi, ce cresc în Australia şi Noua-Zeelandă, la aceeaşi latitudine cu insula Lincoln.