Unii dintre ei aveau o înălţime de douăzeci de picioare; trunchiul lor avea la bază o circumferinţă de douăzeci de picioare şi scoarţa foarte groasă era brăzdată de o reţea de răşină parfumată. Nimic mai minunat şi totodată nimic mai straniu decît aceşti copaci uriaşi din familia mirtaceelor, ale căror frunze erau aşezate pieziş în bătaia, razelor soarelui, care ajungeau astfel pînă la pămînt.

Sub aceşti eucalipţi, pămintul era acoperit cu o iarbă fragedă, şi din mijlocul mănunchiuriior de verdeaţă se înălţau stoluri de păsărele, care străluceau la soare ca nişte giuvaeruri înaripate.

— Ăştia zic şi eu că sînt copaci ! strigă Nab. Or fi ei buni la ceva ?

— Aş, răspunse Pencroff. Plantele uriaşe sînt ca şi oamenii uriaşi: buni numai de arătat la bîlci !

— Cred că te înşeli, Pencroff, răspunse Gédéon Spilett. Lemnul de eucalipt a început să fie întrebuinţat cu folos în tîmplăria de lux.

— Şi în plus, completă Harbert, aceşti eucalipţi fac parte dintr-o familie ale cărei specii, patruzeci şi şase la număr, sînt toate folositoare.

Băiatul îşi urmă cu multă însufleţire lecţia lui de botanică. Cyrus Smith îl asculta zîmbind, iar Pencroff îşi umfla cu mîndrie pieptul.

— Bine, Harbert, răspunse Pencroff, — dar nu-mi vine a crede că toate aceste specii folositoare sînt tot atît de uriaşe ca exemplarele pe .care le vedem aci.

— Asta-i adevărat. Nu toate varietăţile ating înălţimea aceasta.

— Ei, vezi că am dreptate ? Uriaşii nu sînt buni la nimic !

— Ba te înşeli, Pencroff, — spuse atunci inginerul, — aceşti eucalipţi uriaşi sînt buni la ceva.

— Şi la ce anume ?

— Ei asanează ţinutul în care cresc. Ştii cum li se zice în Australia şi în Noua Zeelandă ?

— Nu, domnule Cyrus.

— Li se spune „copaci ai frigurilor”.

— Dar ce, dau friguri ?

— Nu, dimpotrivă, ei împiedică răspândirea lor.

— Prea bine. îmi voi însemna asta, spuse reporterul.

— Înseamnă-ţi, dragul meu Spilett, căci pe cît se pare, s-a dovedit că prezenţa eucalipţilor ajută la asanarea ţinuturilor bîntuite de friguri. S-au făcut încercări de aclimatizare a acestui copac în unele ţinuturi nesănătoase din sudul Europei şi din nordul Africii şi s-a constatat o îmbunătăţire simţitoare a stării sanitare a locuitorilor. În regiunile cu păduri de eucalipţi nu mai există friguri. Lucrul este acuma sigur şi trebuie să fim mulţumiţi de prezenţa lor în insula Lincoln.

— Ah, ce insulă ! Ce insulă binecuvântată ! strigă Pencroff. V-am mai spus-o, nu-i lipseşte nimic afară de...

— Lasă că vom găsi şi asta, răspunse inginerul; să ne urmăm drumul pe apă pînă unde rîul va mai putea duce piroga.

Explorarea continuă pe o distantă de încă două mile, într-un ţinut acoperit cu eucalipţi. Albia rîului Mercy îşi făcuse loc printre ierburi înalte şi ici, colo cîteva stînci ascuţite îngreunau navigaţia. Era din ce în ce mai greu de vîslit şi Pencroff începu să se slujească de o prăjină cu care împingea piroga. Se simţea că fundul albiei era tot mai aproape şi că clipa în care barca va fi nevoită să se oprească de-a binelea din lipsă de apă nu era departe. Soarele începuse să coboare la orizont, proiectînd pe pămînt umbrele uriaşe ale copacilor. Cyrus Smith, văzînd că nu vor putea ajunge în aceeaşi zi pînă la coasta apuseană a insulei, hotărî să poposească în locul unde luntrea va fi silită să se oprească. După părerea lui, pînă la ţărmul apusean mai aveau de străbătut o distantă de cinci sau şase mile, distanţă prea mare pentru a fi străbătută în timpul nopţii, în mijlocul acestor păduri necunoscute.

Împinseră deci barca, neosteniţi, mai departe, prin pădurea care devenea tot mai deasă şi care părea din ce în ce mai populată. Pencroff zări alergînd prin desişurile ei grupuri numeroase de maimuţe. Din cînd în cînd, două sau trei din aceste animale se opreau la o oarecare depărtare de barcă şi se uitau la pionieri fără să manifeste nici un fel de spaimă, căci, zărind pentru prima dată oameni, nu învăţaseră încă să le fie teamă de ei. Ar fi fost foarte uşor să răpună cîteva dintre ele, cu vreo două împuşcături, dar Cyrus Smith fu împotriva acestui masacru nefolositor, care-l ispitea oarecum pe Pencroff. De altminteri, ar fi fost şi imprudent, fiindcă aceste maimuţe voinice şi grozav de sprintene puteau fi periculoase şi era mai bine să nu le stîrneşti, atacîndu-le fără motiv.

E drept că marinarul voia să omoare cîteva maimuţe, deoarece carnea acestor animale ierbivore este bună de mîncat, dar, fiindcă nu duceau lipsă de mîncare, socotiră că era de prisos să cheltuiască muniţiile.

Pe la orele patru, navigaţia deveni foarte grea, cursul apei fiind stăvilit de plante acvatice şi de stînci. Malurile erau din ce în ce mai înalte şi albia rîului era săpată între primele metereze de la poalele muntelui Franklin. Izvorul lui nu mai putea fi departe, căci se alimenta din apele care curgeau pe povîrnişul sudic al muntelui.

— În mai puţin de un sfert de oră, domnule Cyrus, spuse marinarul, vom fi siliţi să ne oprim.

— Ne vom opri, Pencroff, şi vom aşeza tabăra de noapte.

— La ce depărtare sîntem oare de Casa de Granit ? întrebă Harbert.

— La vreo şapte mile, răspunse inginerul, — dacă ţinem seama de cotiturile rîului care ne-au împins puţin spre nord-vest.

— Şi ne vom urma drumul ? întrebă reporterul.

— Da, atîta vreme cît va fi cu putinţă, răspunse Cyrus Smith. Mîine, în zorii zilei, vom lăsa aici barca şi nădăjduiesc că două ore ne vor ajunge ca să atingem litoralul, avînd astfel înaintea noastră o zi întreagă pentru a-l cerceta.

— Înainte! rosti Pencroff.

Dar, în curînd, vasul se poticni de fundul pietros al rîului, a cărui lăţime nu depăşea douăzeci de picioare. O boltă deasă de verdeaţă se rotunjea deasupra albiei, învăluind-o în semiobscuritate. Se auzea destul de desluşit zgomotul unei căderi de apă, care trăda, la cîteva sute de paşi mai sus, prezenţa unui zăgaz natural.

Într-adevăr, după ultima cotitură a rîului, printre copaci se ivi o cascadă. Barca se lovi de fundul albiei şi peste cîteva minute era legată de un trunchi, lîngă malul drept.

Era ora cinci. Ultimele raze ale