Intrarea în scenă a unui personaj are loc numai aparent acum: în fond, el intră în scenă odată cu toată istoria Yoknapatawphei. Trecutul nu moare niciodată, el nici nu devine măcar trecut: mottoul postfeţei mele este spus de Gavin lui Temple, dar el este spus şi cititorului piesei de teatru de către naratorul prologurilor: intrarea în scenă, şi în acţiune, a lui Temple, ca şi a lui Nancy, se poate înţelege numai în cadrul „mentalităţii Yoknapatawpha”.

 

Un grup de bandiţi fuseseră prinşi spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, la începutul cvasimitic al istoriei regiunii, şi erau pe cale să fie linşaţi când unul dintre coloniştii abia sosiţi în regiune, Jason Compson, îi apără de mulţime cu arma şi-i închide într-o cabană din acel loc – spre a fi judecaţi mai târziu – cu lacătul împrumutat de bătrânul Alec Holston, unul dintre primii albi veniţi în Yoknapatawpha. Gestul tipic civilizator – dreptatea o face Justiţia, nu mulţimea – nu are succes: bandiţii fug în aceeaşi noapte dărâmând zidul (!) şi luând cu ei şi faimosul lacăt. Holston cere ferm restituirea bunului său, dar poştaşul Thomas Jefferson Pettigrew remarcă sec că lacătul fusese cedat Statului pentru exercitarea unei funcţii publice, iar Statul nu mai era dator să-l restituie. Ratcliffe, de la agenţia de comerţ cu indienii Chickasaw, Compson, doctorul Habersham şi alţii hotărăsc atunci să construiască o nouă închisoare şi alături de ea tribunalul, instituţiile de bază ale unui oraş, pe care-l botează după prenumele poştaşului: Jefferson. Poştaşul însuşi era un personaj: slab, mărunt de stat, umbla zile întregi pe cal transportând poşta, înarmat numai cu un corn cu care-şi anunţa sosirea, ignorând pericolul de a fi oricând jefuit, dacă nu chiar şi omorât, de bandiţi, din simpla convingere că el, ca reprezentant al Statului american, era inatacabil. Toate aceste trei comportamente, ale lui Pettigrew, Compson şi Ratcliffe, au comună credinţa nezdruncinată că legea se impune singură, nu cu arma, şi că unica şansă a utopiei, victoria legii într-o lume haotică şi violentă, este exemplul personal: supunerea ta însuţi la lege. Trecerea de la sentimentul datoriei către Holston – lacătul era al lui – la sentimentul datoriei către Stat este primul gest de obiectivare, de instituţionalizare a relaţiilor umane.

Construirea tribunalului se face cu aceeaşi îndârjire cu care un alt colonist, Thomas Sutpen, îşi clădeşte conacul în afara „oraşului”, şi cu aceleaşi mijloace: munca proprie, munca sclavilor negri – primii sclavi sunt aduşi tocmai de Sutpen – şi cea a unui arhitect francez, prizonier, de fapt, al acestuia din urmă. Indienii privesc în tot acest timp de la distanţă, tăcuţi. Ei nu iau parte la fundarea oraşului decât prin pierdere: albii le „cumpără” terenul pe nimic, iar Compson însuşi îşi schimbă iapa pe o milă pătrată de teren indian în chiar centrul viitorul oraş, unde se va înălţa conacul lui. „Civilizaţia Sartoris”, cum am numit-o într-o veche carte despre Faulkner, publicată în 1969 la aceeaşi editură la care apare şi volumul de faţă, ca şi într-o altă carte apărută la Paris în 1974{2}, în seria Univers semiotiques; sous la direction de A.J. Greimas), este o civilizaţie eroică, mândră, aristocratică, dar constituită prin două excluderi: indienii, prin deposedare, şi negrii, prin posedarea lor ca sclavi de către aceşti invadatori albi. Faulkner învăluie totul în fumul legendei şi dă naraţiunii ritmul şi muzica epopeii. Şefa de trib Mohataha părăseşte regiunea în căruţă şi se pierde la orizontul Yoknapatawphei şi al istoriei. Amintirea indienilor rămâne în multe povestiri, precum o trăieşte Sam Fathers în Ursul, ca exemplu de cultură iniţiatică, dincolo de timp, „absolved of mortality”. Negrii sunt recuperaţi în marea familie seniorială prin metisaj, ramura neagră a familiei McCaslin ori Sutpen trăind alături de cea albă, pe domeniu, dar nu în conac, ori prin adevărata instituţie a doicilor, precum Dilsey în familia Compson (Zgomotul şi furia), sau Elnora în familia Sartoris. Ele asigură aici stabilitate, ordine afectuoasă, temperând excesele dar permanentizând norme care nu erau ale lor, ca în cazul indienilor, ci ale albilor. Faulkner încheie genealogia Compsonilor{3} cu ultima Quentin, asasinată, prin care familia se stinge, apoi adaugă: „And that was all. These others were not Compsons. They were black”. Urmează câteva cuvinte despre ramura neagră: TP, Frony, Luster şi Dilsey. Despre aceasta din urmă, Faulkner nu mai scrie nimic. Pune punct, dar adaugă, global: „They endured”. Endurance, valoarea umană supremă după Faulkner, înseamnă rezistenţă, răbdare, dar şi suferinţă, şi, desigur, durată în timp. Negrii durează în Yoknapatawpha în aceste sensuri: ei ştiu şi pot să îndure, rezistă, mai mult decât albii, timpului şi vicisitudinilor, conacele albilor ajung ruine – deşi alţi albi construiesc bănci şi acestea durează, pare-se, mai mult – dar negrii „durează”: alături, dar în afara lumii albe. Faulkner, scriitor sudist, le dăruie admiraţia şi, desigur, afecţiunea lui, dar poziţia pe care le-o oferă spre a fi admiraţi este a unui sublim adiacent, în afara realului. Dilsey durează, de fapt, în acelaşi paradis ca Nancy: călugăriţele urcă în paradis după ce mor, sau sunt forţate să omoare, sau sunt omorâte, şi acolo li se cântă un Recviem. Frumos, dar tardiv, aş adăuga eu. Albii, chiar dacă nu familiile iubite ale lui Faulkner, ocupă Realul, indienii durează în Legendă, negrii în Sublim. O distribuţie fixă a rolurilor.

 

Pe acest fundal istoric acţionează Nancy. Guvernanta modernă preia rolul vechii doici: liantul familiei, păstrătoarea tradiţiei. Şi ea este o instituţie. Nu numai în raport cu „ramura albă” a familiei Stevens, ci şi în sensul instituţiilor în genere. Nancy acţionează acum la fel ca, odinioară, Compson şi Pettigrew: legea este una şi eu mă supun ei indiferent dacă ceilalţi o fac sau nu, indiferent dacă râd de mine ori mă ucid. Căci legea numai prin exemplul meu se poate impune. Sacrificiul meu o va îndrepta pe Temple. O va „civiliza”, aşa cum călăritul poştaşului Pettigrew, neînarmat, printre bandiţi, avea finalmente să-i civilizeze. Căci legea este deasupra noastră, ca şi Statul, ca şi Biserica.

Ca şi Tribunalul, care rezistă războiului civil, ne spune