— Ce mai faci?! întrebă el deodată, încercând să zâmbească. Nu te-am mai văzut de mult… Nu vrei să stai jos?!

  Rostise ultimele cuvinte zgâlţâit de emoţie, muşcându-şi şi umezindu-şi buzele cu furie. Locotenentul continua să-l privească, pălind parcă şi mai mult.

  — A început să se răcorească! şopti Spiridon înghiţind anevoie. De la o zi la alta a venit toamna…

  Ca şi cum ar fi aşteptat aceste cuvinte ca să se hotărască, Băleanu făcu încă doi paşi, ajungând în faţa lui Spiridon.

  — Vădastra! vorbi el cu o voce foarte emoţionată, scoate-ţi monoclul…!

  — De ce?! ţipă ascuţit Spiridon, trăgându-se spre birou. De ce să mi-l scot?!

  — Trebuie să-ţi dau o palmă, şi nu pot să ţi-o dau aşa!… Nu pot!… Nu pot să ţi-o dau aşa!… repetă Băleanu cu vocea tot mai sugrumată.

  Spiridon înmărmuri cu privirea agăţată de celălalt. I se părea că visează.

  — Scoate-ţi monoclul! răbufni vocea locotenentului, după o pauză care i se păruse nesfârşită.

  — Să nu dai! strigă el răguşit. Să nu dai că te nenorocesc! Să nu dai că te omor!… Te omor, să ştii…!

  Locotenentul înainta un pas către el, încruntat şi abătut.

  — Să nu dai! ţipă mai stins Spiridon simţind cum i se scurg puterile.

  Încercă să ocolească biroul, dar Băleanu făcu câţiva paşi repezi şi-l apucă. Era şi el atât de emoţionat încât mâna care îl ţinea îi tremura, zgâlţâindu-l şi mai mult pe Spiridon.

  — Ce ţi-am făcut?! şopti Spiridon necutezând să ridice mâinile şi să se elibereze din strânsoarea celuilalt.

  — Asta-i legea noastră ostăşească, vorbi Băleanu rostind cuvintele cu un mare efort. Trebuie să te pălmuiesc!… După asta, faci ce vrei!… Mă provoci la duel, mă omori… faci ce vrei…!

  Abătut, îi smulse monoclul, îl aşeză pe birou şi ridică mâna să-l pălmuiască. Dar, smulgându-i monoclul, împinsese în acelaşi timp şi ochiul de sticlă în orbită şi Spiridon căpătase acum o înfăţişare stranie; ochiul teafăr îl închisese de groază, iar pleoapa cealaltă, roşie scofâlcită, urâtă, arăta nefiresc, scos în evidenţă, albul ochiului de sticlă. Aşa cum era, foarte palid, cu părul ridicat perie în vârful capului, cu gura întredeschisă şi buzele vinete, uscate – ochiul acela de sticlă prost aşezat dădea întregii figuri o expresie spectrală. Mâna lui Băleanu tremura, închise ochii şi atinse mai mult ca o mângâiere obrazul lui Spiridon. Apoi, ameţit, se îndreptă spre fotoliu şi se lăsă să cadă fără puteri, apucându-şi deznădăjduit capul în mâini.

  Rămase aşa multă vreme, istovit de efortul pe care-l făcuse vorbindu-i şi pălmuindu-l pe Spiridon. Celălalt, când simţise degetele locotenentului atingându-i o clipă obrazul, se îmbujora brusc şi deschise tulburat ochiul.

  Crezuse că va primi o palmă grea, adevărată, şi aproape nu înţelesese la început ce se întâmplase. Dar, când îl văzu pe Băleanu cu tâmpla prinsă în mâini, zăcând pe fotoliu, îşi dădu seama că fusese pălmuit şi umilinţa îl năpădi dintr-o dată, copleşindu-l.

  — Acum, că te-am insultat, trebuie să mă provoci la duel! spuse Băleanu fără să ridice capul. A trebuit să te pălmuiesc. Aşa scrie la regulament. Trebuie să-mi apăr onoarea de ostaş… Mi-a fost greu… Te rog să mă ierţi…

  Îşi trecu palma pe frunte, apoi ridică privirile spre Spiridon. Dar, văzând albul ochiului de sticlă răsturnat în orbită, şopti.

  — Puneţi, te rog, monoclul!… te rog, puneţi-l…!

  Vădastra rămase o clipă înmărmurit, neînţelegând. Apoi un val fierbinte de umilinţă îi dogorî obrajii.

  — De ce să mi-l pun?! strigă. De ce!… Că nu-ţi plac ochii mei?! Că sunt chior? Atunci de ce m-ai pălmuit…?! Dacă eram chior, de ce-ai dat în mine?! Pentru că eşti ofiţer, şi ai doi ochi, şi eşti puternic, şi ştii să te baţi în duel, d-aia ai dat?! Şi ştiai că eu sunt chior şi nu pot să trag cu puşca, nici să mă bat cu sabia?! Eşti un laş, asta eşti! Uită-te bine la mine, şi mai dă… Mai dă!… Laşule…!

  Băleanu roşi brusc şi înălţă privirile. îşi muşcă buzele, şovăind.

  — Poţi să te consideri insultat cât vei voi! ţipă Spiridon. Poţi să te scoli şi să-mi tragi iarăşi o palmă, că te ştii mai puternic decât mine, şi eşti un laş…!

  — Vădastra, retrage-ţi cuvintele, ori…

  — Ei, ce poţi să-mi faci?! izbucni Spiridon exasperat. O să-mi mai dai o palmă, sau zece palme. Ei şi?! Eşti mai tare – şi eu sunt invalid. D-aia n-am făcut nici armata. Am fost reformat. Ţi-e uşor să dai în mine!… Dar să nu crezi că am să te iert vreodată. Mi-o veni şi mie apa la moară. Am să ajung şi eu cineva în ţara românească. Am să te distrug! Am să te învăţ eu să dai în oameni fără apărare! Laşule!… Degeaba porţi haina de ofiţer! Eşti un laş…!

  Băleanu se apropie încruntat şi-i puse mâna în piept, dar Vădastra continuă să ţipe, insultându-l şi ameninţându-l. Când simţi palma, de astă dată grea, căzându-i pe obraz, îşi strânse fălcile, cu buza de jos tremurându-i. Ochiul cu care-l privea pe locotenent ardea în cearcăn cu o lacrimă sub pleoapă. înghiţi de mai multe ori, dar nu izbuti să vorbească.

  — Te-am rugat să-ţi retragi cuvintele, spuse Băleanu cu o voce schimbată de emoţie şi n-ai vrut!… îmi pare rău…!

  — Am să te omor! şuieră Spiridon continuând să-l privească fix, cu răsuflarea anevoioasă.

  — Dreptul dumitale, spuse locotenentul cu o mare oboseală. Dacă nu poţi să te baţi în duel, ai dreptate să mă omori… Uite, trage.

  Şi, fără ca nimic să fi pregătit acest gest, fără ca Spiridon să bănuiască măcar ce avea de gând să facă, Băleanu scoase din buzunarul tunicii un revolver şi i-l întinse.

  — E încărcat, spuse el foarte încet, tremurând. Uite!… Ia-l!… Trage!… Vădastra privea revolverul fără să se hotărască să-l apuce. „îl omor! îşi auzi gândurile. E încărcat!