Am plătit camera, mi-am dus valiza sus. Pe urmă am însoţit-o la croitoria de peste drum.

– Herman, arată-i băiatului costumul.

– A, e un costum frumos.

Herman scoase costumul; era albastru închis, un pic purtat.

– Pare cam mic.

– Nu, nu, o să-ţi vină bine.

Ieşi cu costumul de după tejghea.

– Uite. Încearcă sacoul. Herman mă ajută să-l iau pe mine.

– Vezi? Îţi vine bine... Vrei să probezi şi pantalonii?

Atârna de probă pantalonii pe mine, de la talie până în pământ.

– Arată bine.

– Zece dolari.

– Sunt lefter.

– Şapte dolari.

I-am dat lui Herman cei şapte dolari şi mi-am dus costumul sus în cameră. Am ieşit să cumpăr o sticlă de vin. Când m-am întors, am încuiat uşa, m-am dezbrăcat şi m-am pregătit pentru prima mea noapte adevărată de somn din ultima vreme.

M-am vârât în pat, am deschis sticla, mi-am potrivit perna la spate, îndoind-o, am răsuflat o dată adânc şi am rămas în întuneric uitându-mă pe fereastră. Mă aflam singur pentru prima oară în ultimele cinci zile. Eram un tip care se hrănea cu singurătate; îmi era necesară precum altuia mâncarea sau apă. Fiecare nouă zi în care n-aveam parte de singurătate îmi slăbea puterile. Nu mă făleam cu singurătatea mea; eram însă dependent de ea. Întunericul camerei însemna pentru mine lumina soarelui. Am luat o duşcă de vin.

Brusc camera fu invadată de lumină. Se auzi un huruit şi un vâjâit. Calea ferată suspendată trecea chiar prin dreptul ferestrei mele. Un tren se oprise acum pe ea. Am privit un şir de feţe new-yorkeze care m-au privit şi ele, la rândul lor. Trenul mai zăbovi puţin, după care ţâşni mai departe. Se făcu din nou întuneric. Pe urmă, camera fu iarăşi invadată de lumină. Am privit iarăşi feţele. Părea o imagine a iadului, repetată la nesfârşit. Fiecare nou tren plin de feţe era şi mai urât, şi mai dement, şi mai chinuitor decât cel de dinainte. Am băut vinul.

Coşmarul persista: întuneric, apoi lumină; lumină, apoi întuneric. Am isprăvit vinul şi am ieşit să-mi mai cumpăr. M-am întors, m-am dezbrăcat, m-am vârât înapoi în pat. Sosirea şi plecarea feţelor nu mai conteneau; aveam senzaţia că eram bântuit de o viziune. Eram vizitat de sute de diavoli, mai mulţi decât Diavolul însuşi ar fi putut să suporte. Am băut şi mai mult vin.

În cele din urmă, m-am ridicat şi mi-am scos noul costum din dulap. Am îmbrăcat sacoul. Era strâmt. Părea mai mic decât fusese la croitorie. Dintr-o dată se auzi un pârâit. Sacoul se despicase de-a lungul spatelui. Am scos de pe mine ceea ce mai rămăsese din el. Mai aveam totuşi pantalonii. Mi i-am tras pe mine. În loc de fermoar, aveau nasturi; în timp ce încercam să-i închei, cusătura ceda la spate. M-am pipăit şi mi-am simţit chiloţii.

Patru sau cinci zile am cutreierat împrejurimile. Pe urmă am fost beat două zile. M-am mutat în Greenwich Village. Într-o zi am citit în rubrica lui Walter Winchell că O. Henry obişnuia să-şi scrie operele la o masă într-un vestit bar al scriitorilor. Am găsit barul şi am intrat căutând ce?

Era la amiază. Eram singurul client, în ciuda editorialului lui Winchell. lată-mă stând singur, cu o oglindă mare, cu barul şi cu barmanul.

– Îmi pare rău, domnule, nu vă putem servi.

Eram stupefiat, incapabil să scot o vorbă. Am aşteptat o explicaţie.

– Sunteţi băut.

Probabil că eram mahmur, dar nu mai pusesem băutură în gură de douăsprezece ore. Am mormăit ceva despre O. Henry şi am plecat.

Părea o prăvălie pustie. Pe geam se afla un anunţ: Angajăm personal. Am intrat. Un om cu o mustaţă subţire îmi zâmbi.

– Ia loc.

Îmi dădu un stilou şi un formular. Am completat formularul.

– O! Facultate?

– Nu tocmai.

– Suntem o firmă de publicitate.

– Da?

– Nu te interesează?

– Păi, cum să vă spun, eu mă ocup cu pictura. Ştiţi, sunt pictor. Am rămas fără bani. Nu reuşesc să-mi vând lucrările.

– Am mai văzut noi mulţi din ăştia.

– Nici mie nu-mi plac.

– Fruntea sus. Poate o să fii celebru după ce mori.

Îmi mai spuse că slujba presupunea program de noapte la început, dar că întotdeauna există o şansă de a promova.

I-am zis că-mi place munca de noapte, îmi răspunse că pot să încep la metrou.

Mă aşteptau doi ţipi bătrâni. Ne-am întâlnit în pasaj, unde erau parcate vagoanele. Mi s-a dat un braţ de postere din carton şi un instrument mic din metal care arăta ca o cheie de conserve. Am urcat cu toţii într-unul din vagoanele parcate.

– Uită-te la mine! îmi zise unul din cei doi ţipi.

Sări pe scaunele prăfuite şi începu să smulgă din mers posterele vechi cu cheia lui de conserve. Deci aşa ajung chestiile alea acolo, m-am gândit. Oamenii le pun acolo.

Fiecare poster era susţinut de două rame de metal care trebuiau scoase când puneai un poster nou. Ramele erau flexibile şi curbate după forma peretelui.

M-au lăsat şi pe mine să încerc. N-am reuşit să desprind ramele. Nici nu s-au clintit, în timp ce munceam, m-am tăiat la mâini cu muchiile ascuţite. Am început să sângerez. În locul fiecărui poster scos, trebuia să aşezi altul nou. Fiecare îţi lua o grămadă de timp. Dură o veşnicie.

– Tot New York-ul e plin de gândaci verzi, zise unul dintre ţipi după o vreme.

– Zău?

– Zău. Prima dată în New York?

– Da.

– Nu ştii că toţi oamenii din New York au gândaci dintr-ăştia verzi?

– Nu.

– Mda. Muierea a vrut să mă fută azi-noapte. I-am zis: „Nu, dragă, nici să nu te gândeşti".

– Zău?

– Zău. I-am zis că o fac doar dacă-mi dă cinci dolari. Trebuie să mănânc carne de cinci dolari ca să-mi pun la loc sămânţa.

– Şi ţi-a dat?

– No. Mi-a oferit o conservă de supă Campbell de ciuperci.

Ne-am continuat treaba până la capătul vagonului. Cei doi bătrâni se căţărară prin spate şi începură să meargă spre celălalt vagon, parcat pe linia ferată la o înălţime de circa cincizeci de picioare. Ne aflam la patruzeci de picioare deasupra pământului şi nu aveam nimic altceva pe care să călcăm în afară de traverse. Am văzut că puteai cu uşurinţă să aluneci printre ele şi