M-am dat jos din vagon şi am început să calc fără grabă din traversă în traversă, cu cheia de conserve într-o mână şi cu posterele din carton în cealaltă. Un metrou ticsit cu pasageri se opri în apropiere; farurile îmi luminară drumul.

Apoi metroul se puse din nou în mişcare; am rămas în beznă. Nu vedeam nici traversele, nici spaţiile dintre ele. Am aşteptat.

Tipii ăia bătrâni strigară la mine de pe celălalt vagon:

– Hai odată! Grăbeşte-te! Avem o groază de lucru!

– Staţi! Nu văd nimic!

– N-avem toată noaptea la dispoziţie!

Ochii începură să mi se înveţe cu întunericul, încet şi cu grijă, am mers mai departe. Când am ajuns la următorul vagon, am lăsat posterele jos şi m-am aşezat. Picioarele mi se înmuiaseră.

– Ce-ai păţit?

– Nu ştiu.

– Care-i problema?

– Poţi să mori acolo sus.

– Încă n-a căzut nimeni până acum.

– Presimt că eu o s-o păţesc.

– E doar în imaginaţia ta.

– Ştiu. Cum ies de-aici?

– Drept înainte se află o scară. Dar trebuie să traversezi o mulţime de şine şi să ai grijă la trenuri.

– Am înţeles.

– Şi să nu cumva să calci pe a treia şină.

– Ce e asta?

– Prin ea trece curentul. E şina aurie. Arată ca aurul. O s-o vezi tu.

Am coborât pe şine şi am început să păşesc cu precauţie peste ele. Bătrânii nu mă pierdeau din ochi. Şina de aur era la locul ei. Am dat un pas mare peste ea.

Pe urmă aproape m-am prăbuşit în jos pe scară. Am intrat în primul bar de peste drum.

Programul de lucru la fabrica de biscuiţi pentru câini era de la 4.30 p.m. la l a.m.

Mi s-au dat un şorţ alb jegos şi nişte mănuşi grele din canava. Mănuşile erau arse şi pline de găuri prin care mi se zăreau degetele. Am primit instrucţiuni din partea unui spiriduş fără dinţi şi suferind de cataractă la ochiul stâng; cataracta era alb-verzuie, străbătută de vinişoare albastre ca nişte picioare de păianjen.

Trudea în slujba asta de nouăsprezece ani.

Mi-am luat în primire postul. Se auzi un şuierat şi maşinăria se urni. Biscuiţii pentru câini începură să se mişte. Aluatul era turnat în forme şi apoi aşezat pe grătare metalice masive cu margini de fier.

Am apucat un grătar şi l-am introdus în cuptorul din spatele meu. M-am întors. Deja venise altul la rând. Nu era chip să le încetineşti mersul. Se opreau doar atunci când ceva stânjenea maşinăria. Dar asta nu se întâmplă prea des. Iar când se întâmpla, Spiriduşul avea grijă să o repună imediat în funcţiune.

Flăcările cuptorului atingeau cincisprezece picioare înălţime. Interiorul cuptorului semăna cu un carusel. Pe fiecare raft încăpeau douăsprezece grătare. Când omul care păzea cuptorul (adică eu) isprăvea de umplut câte un raft, lovea cu piciorul o manetă şi roata se învârtea, aducând alt raft liber la rând.

Grătarele erau nemaipomenit de grele. Să ridici un grătar din acela te putea da gata. Dacă te gândeai că trebuie să faci asta opt ore, să ridici sute de grătare, n-o scoteai nicicând la capăt. Biscuiţi verzi, biscuiţi roşii, biscuiţi galbeni, biscuiţi maro, biscuiţi mov, biscuiţi albaştri, biscuiţi cu vitamine, biscuiţi vegetali.

O astfel de slujbă storcea toată vlaga din tine. Te simţeai mai mult decât obosit, te simţeai extenuat. Spuneai chestii demente, aiuritoare. Păream dus cu sorcova: înjuram şi trăncăneam şi făceam glume şi cântam. Iadul ăla se zguduia de râsete. Până şi Spiriduşul se distra.

Am muncit acolo câteva săptămâni. Nu exista seară în care să nu mă îmbăt. Dar puţin îmi păsa; aveam o slujbă pe care nimeni n-o voia. După o oră de stat la cuptor, mă trezeam de-a binelea. Mâinile îmi erau pline de băşici şi mă usturau. Iar ziua, în camera mea, în chinuri groaznice, îmi înţepam băşicile cu ace pe care le sterilizam mai întâi în foc.

Într-o seară, eram mai beat decât de obicei. Am refuzat să mai pontez.

– Gata, le-am zis. Spiriduşul era în stare de şoc.

– Şi ce-o să ne facem, Chinaski?

– Ei...

– Mai rămâi doar o singură noapte! L-am luat de după gât şi am strâns; urechile i s-au făcut roz.

– Scârbă mică, i-am zis. Şi i-am dat drumul.

După ce am ajuns în Philadelphia, am găsit o pensiune şi mi-am plătit o cameră pe o săptămână înainte. Cel mai apropiat bar era vechi de cincizeci de ani. Se simţea miasma de urină, căcat şi vomă a unei jumătăţi de veac, urcând prin podea în bar din closetele de dedesubt.

Era 4.30 după-amiaza. Doi bărbaţi se luaseră la bătaie în mijlocul barului.

Tipul din dreapta mea zicea că-l cheamă Danny. Cel din stânga era Jim.

Danny ţinea între buze o ţigară, care mocnea la capăt. O sticlă de bere goală se rostogoli prin aer. Îi atinse razant ţigara şi nasul. El nu se clinti şi nici nu se întoarse să vadă cine azvârlise sticla, ci scutură scrumul într-o scrumieră.

– A fost cât pe ce, javră ordinară! Mai încearcă o dată, şi-o să-ţi rup mâinile!

Toate scaunele erau ocupate. Se găseau acolo şi câteva femei, nişte gospodine grase şi cam proaste şi două-trei cucoane cărora li se înecaseră corăbiile. Cum stăteam la bar, o fată se ridică şi plecă împreună cu un tip. În cinci minute a fost înapoi.

– Helen! Helen! Cum ai făcut-o? Ea râse.

Numaidecât sări altul să o testeze.

– Trebuie să fie mişto. Vreau şi eu! Plecară împreună. Helen se întoarse tot în cinci minute.

– Cred că are o pompă aspiratoare pe post de păsărică!

– Tre' să încerc şi eu, zise un tip bătrân din capătul celălalt al tejghelei. Nu mi s-a mai sculat de la ultimul congres al lui Teddy Roosevelt.

Pe ăsta, Helen l-a rezolvat în zece minute.

– Vreau un sandviş, zise un tip gras. Cine se duce să-mi cumpere?

M-am oferit eu.

– Muşchi de vită cu de toate. Mi-a dat bani.

– Păstrează restul.

M-am dus la chioşc. Apăru un gagiu bătrân, cu o burtă umflată.

– Muşchi de vită cu de toate. Şi o sticlă de bere până e gata.

Mi-am băut berea, i-am dus sandvişul grasului din bar şi mi-am găsit alt loc. Un whisky mic ateriza în faţa mea. L-am dat pe gât. Mai veni unul. L-am băut