class="p5">— Britt-Marie, nu mi-o luați în nume de rău, dar n-ați lucrat vreme de patruzeci de ani. De ce e atât de important acum?

— Ba am lucrat. Am avut grijă de casă. De-aia e atât de important acum, răspunde Britt-Marie.

Mătură cu palma câteva firimituri care nu sunt pe masă.

Cum fata tace, Britt-Marie adaugă:

— Am citit în ziar despre o femeie care a zăcut moartă în casă săptămâni în șir, pricepi dumneata? Au zis că a murit „din cauze naturale”. Și cina era încă pe masă. Asta nu-i deloc natural. Nimeni nu și-a dat seama că a murit până n-au simțit vecinii mirosul.

Fata se scarpină stingherită în creștet.

— Deci… vreți o slujbă… ca să… bâjbâie ea.

Britt-Marie oftează cu multă, multă răbdare.

— N-avea nici copii, nici soț, nici slujbă. Nimeni nu știa că locuia acolo. Dacă ai o slujbă, lumea bagă de seamă când lipsești.

Fata, încă la serviciu mult după ce ziua ei de lucru s-a încheiat, se uită îndelung la femeia din cauza căreia e încă acolo. Britt-Marie șade cu spatele drept, așa cum obișnuia să stea și pe scaunul de pe balcon, când îl aștepta pe Kent. Nu voia să meargă la culcare înainte să ajungă el acasă, pentru că nu voia să adoarmă decât dacă știa cineva că ea era acolo.

Își mușcă obrazul. Își freacă dunga albă de pe inelar.

— Ha! Bănuiesc că ți se pare ridicol. Să știi dumneata că sunt perfect conștientă că nu mă pricep să fac conversație, nu-i punctul meu forte. Bărbatul meu zice mereu că sunt incompetentă din punct de vedere social.

Ultimele cuvinte sunt rostite în șoaptă. Fata înghite în sec și face semn spre verigheta care nu mai e pe degetul lui Britt-Marie.

— Ce s-a întâmplat cu soțul?

— Atac de cord.

Ochii fetei se închid rușinați și se deschid plini de compasiune.

— Îmi pare rău. Nu știam că a murit.

— N-a murit, șoptește Britt-Marie.

— Aha, am crezut că… începe fata.

Britt-Marie o întrerupe. Se ridică și se apucă să ordoneze tacâmurile de parcă au comis o crimă.

— Eu nu folosesc parfum și de-aia îl rugam mereu să-și pună cămașa direct la spălat când vine acasă. Niciodată n-o punea. Apoi mă certa că mașina de spălat face prea mult zgomot noaptea.

Tace o clipă, pentru a certa aragazul că nu are butoanele în ordinea care trebuie. Aragazul pare să se rușineze oleacă. Britt-Marie dă din cap și continuă:

— Ea m-a sunat de la spital, când a făcut Kent infarct.

Fata se ridică și încearcă să ajute. Se așază precaută înapoi pe scaun când Britt-Marie scoate un cuțit de filetat din sertar.

— Când copiii lui Kent erau mici și stăteau cu noi o dată la două săptămâni, obișnuiam să le spun povești seara, la culcare. Mie îmi plăcea Meșterul croitor. E un basm, pricepi dumneata. Copiii mă puneau să scornesc eu povești, dar eu n-am înțeles niciodată la ce-ar folosi să m-apuc eu să născocesc, când s-au ocupat de asta scriitori de meserie și le-au scris pe toate. Kent zicea că e din cauză că n-am imaginație, dar imaginația mea e excelentă!

Fata nu zice nimic. Britt-Marie încălzește cuptorul. Așază somonul într-o tavă. Rămâne în picioare.

— E nevoie de o imaginație nemaipomenit de bogată ca să te prefaci ani în șir că nu pricepi, când îi speli cămășile zi de zi și tu nu folosești parfum, șoptește ea.

Fata se ridică din nou. Pune șovăielnic o mână pe umărul lui Britt-Marie.

— N-am… Iertați-mă, eu nu… începe ea.

Tace fără să fie întreruptă. Britt-Marie își împreunează mâinile pe burtă și se uită în cuptor.

— Vreau să am o slujbă pentru că nu mi se pare potrivit să deranjez vecinii cu miros urât. Vreau să știe cineva că am fost aici!

•

La asta chiar nu mai ai ce să răspunzi.

•

Când e gata somonul, se așază și mănâncă fără să se uite una la cealaltă.

— E foarte frumoasă. Tânără. Nu-l învinuiesc, nu, chiar nu-l învinuiesc, zice Britt-Marie într-un târziu.

— O pocnitoare, sunt sigură! izbucnește fata, într-un brusc atac de empatie.

— Ce înseamnă asta? întreabă Britt-Marie, cu un aer jignit.

Fata își drege glasul și îi explică încurcată:

— Ăăă… deci… e ceva rău.

Britt-Marie se uită din nou în farfurie.

— Ha! Drăguț din partea dumitale!

Pare că vrea să zică și ea ceva amabil. Cu oareșicare greutate, reușește să spună:

— Dumneata… Mda, vreau să zic că îți stă bine părul azi!

Fata zâmbește:

— Mulțumesc.

Britt-Marie dă din cap cu un aer atotștiutor:

— Că azi nu ți se vede la fel de mult din frunte cum se vedea ieri.

Fata se scarpină sub breton. Britt-Marie se uită în farfurie și încearcă să-și înfrâneze instinctul de a se duce să-i pună o porție de mâncare și lui Kent. Fata zice ceva. Britt-Marie se ridică și murmură:

— Poftim?

— A fost foarte bun! repetă fata.

•

Fără ca Britt-Marie să o fi întrebat.

4.

Și uite-așa a primit Britt-Marie o slujbă, până la urmă, într-un loc numit Borg. Așa că pornește într-acolo cu mașina, la două zile după ce i-a servit somon la cină fetei de la Agenția pentru Ocuparea Forței de Muncă. Acum trebuie să vorbim despre Borg.

•

Borg e o localitate la șosea. Cam asta e tot ce se poate zice de bine despre el. Nu e genul de loc despre care să zici că e unul la un milion, ci, mai degrabă că e unul din milioane ca el. Are un stadion închis, o școală închisă, o farmacie închisă, un magazin de băuturi spirtoase închis, un dispensar închis, un supermarket închis, o clădire de birouri închisă. Și o sosea cu o bandă în fiecare sens.

Mai există și o bază de agrement care încă n-a fost închisă, fiindcă n-au avut timp să o închidă și pe-asta. Durează să desființezi o întreagă localitate, desigur, așa că baza de agrement trebuie să mai aștepte un pic. Singurele două lucruri care mai există în Borg sunt fotbalul și pizzeria – se pare că acestea două sunt ultimele care-i părăsesc pe oameni.

Primul