gătit), hrana, alimentele gătite reprezintă principalul mediator în cadrul opoziţiei natură-cultură. Mâncarea, atât cea animală, cât şi cea vegetală, ne vine din natură, dar o dată ce este preparată, adică prăjită sau fiartă, ea devine un fapt de cultură, având profunde semnificaţii sociale. Codul culinar al tuturor popoarelor e puternic semiotizat, adică interpretat, clasificat, valorizat sub aspectul semnificaţiilor religioase, etnice, morale şi sociale. Hrana cea de toate zilele a reprezentat principala grijă, preocupare a oamenilor din toate timpurile, insă îndestularea, ca o condiţie obligatorie a menţinerii vieţii, nu a constituit, începând din zorii istoriei omenirii, un scop în sine, ci doar un corolar al vieţii, un lucru acceptat ca atare. Dictonul „Mâncăm pentru a trăi şi nu trăim pentru a mânca”, în diferitele sale variante, e cunoscut şi acceptat de toate popoarele lumii. Astfel, o necesitate biologică, atât de chinuitoare pentru orice om, a fost plasată în spaţiul libertăţii şi alegerii pe care le conferă numai cultura şi imaginaţia omului. Procurarea hranei, gătitul, dar mai ales consumul ei, în culturile tradiţionale, bazate pe o viziune mitico-magică a lumii, au constituit adevăratele ritualuri sacre, cu finalităţi magice şi religioase multiple, începând din paleolitic, oamenii erau convinşi că orice aliment, de la animalul vânat şi până la rodul scos din pământ sau fructul cules din pom, este un dar al divinităţii, o binecuvântare a cerului. Masa pe care se consuma mâncarea, de obicei rotundă (arhetipul ei 1-a intuit în mod genial C. Brâncuşi în capodopera sa Masa tăcerii), era, concomitent, un altar de jertfă şi un simbol al cerului. La ospeţe, mai cu seamă la, cele festive, organizate cu ocazia unor sărbători, participau oamenii, zeii şi spiritele nevăzute ale strămoşilor veniţi din lumea de dincolo. Întotdeauna acestora li se rezerva un loc, un blid sau o parte din mâncare.

  Aşadar, rolul de mediator al alimentelor se concretiza în agapa sau festinul ritualic ce restabilea relaţia intre oameni şi divinităţi, intre sacru şi profan. Totodată, mâncarea este izofuncţională riturilor de sacrificiu, menite să asigure bunăvoinţa zeilor şi bunăstarea pe viitor a casei, familiei, neamului. Unul din sinonimele româneşti ale mesei şi mâncării este ospăţ, înrudit cu oaspete. Desigur, e aici încifrata referirea atât la „oaspeţii” veniţi din alte lumi, cât şi la musafirii poftiţi în mod expres, ori cei veniţi întâmplător. Aceştia din urmă întotdeauna erau poftiţi să se aşeze la mese şi să guste din bucatE. În mentalitatea arhaică orice „străin” venit la masă era considerat sol al unei alte lumi. Ospitalitatea tradiţională îşi are obârşia tocmai în acest fel de a privi lucrurile. Mâncarea se leagă şi de tote-mismul ancestral. Orice masă rituală presupune consumul unui totem de origine animală sau vegetală. Împărţirea lui intre comeseni se făcea prin ruperea în bucăţi şi distribuirea lor într-o anumită ordine ierarhică. Frângerea pâinii la creştini sau ruperea în bucăţi a găinii rituale la nunta românească derivă din acest complex mitico-ritual. Gustarea unei părţi din totem sau din simulacrul alimentar al acestuia (prescura, azi-mă, pâinea, colacul ritual, coliva, că-păţâna de porc, cotoroagele etc.) avea menirea de a restabili comuniunea originară a neamului şi de a apropia, de a-i integra în ea pe cei străini. Cuvântul bucate din limba română e o aluzie semiotică şi un reiict lingvistic derivând din concepţia că „porţia” fiecărui comesean o o parte dintr-un întreg ce aparţinea comunităţii, familiei, neamului. Încărcate cu o forţă şi o substanţă sacrale sunt toate alimentele bucătăriei tradiţionale, mai ales mâncărurile servite şi astăzi la unele sărbători mari de peste an (seara de Ajun, Paşti, Bunavestire), precum şi cele obişnuite la pomeni (pomenirea morţilor) sau la festinele ce însoţesc riturile de trecere: botezul, nunta, înmormântarea. Altele insă, în pofida consumului lor şi în afara unui timp şi spaţiu sacru, păstrează în tradiţia românească valoarea lor sacrală până în zilele noastre. Printre acestea, locul de căpetenie il ocupă pâinea şi sarea. Drept prelungire şi emanaţie a sacralităţii acestor două produse alimentare, un fel de „nimb” ce însoţeşte orice aliment sacral, este „puterea” sa magică, folosită în scopuri terapeutice, apo-tropaice sau divinatorii. De pildă, până astăzi, pâinea şi sarea stau permanent pe masa gospodarului de la sate, fiind menite să apere casa de invazia oricăror duhuri rele şi de influenţe nefaste. Primirea tradiţională a oaspeţilor de seamă cu pâine şi sare, are semnificaţia stabilirii unei coeziuni afective şi spirituale, dar şi menirea de a feri pe cel venit de orice tentativă de agresiune a unor duşmani şi forţe ostile. Se poate afirma că gastronomia magică e compusă din două entităţi sacrale tradiţionale şi din „bucatele diavoleşti”, adică o seamă de substanţe de origine animală sau vegetală care se consumă numai în cazuri speciale (boală, împlinirea unei dorinţe, obţinerea unei stări „supraumane”) şi care alcătuiesc un gen de meniu diabolic. Ele provin de la animale prohibite (şarpe, broască, câine, liliac, barză etc.) sau aparţin categoriei excrementelor şi derivatelor aflate dincolo de limitele culturii (găinaţ, baligă, urină, organele sexuale ale unor animale etc).

  ALIMORI: E o sărbătoare mito-folclorică românească de primăvară timpurie, întâlnită în Banat sub numirea de Alimori (Alămor) şi în Transilvania, unde e cunoscută sub numele de Hodăiţe. Data ţinerii ei e mobilă, deoarece e legată de începerea Postului Paştilor care cade în zile diferite ale calendarului ortodox. Cei mai mulţi cercetători o consideră drept sărbătoare a focului (V. Kernbach, Dicţionar., 24). La zăpostitul de Paşti sau la Lăsatul secului de brânză, de cum se inserează, tinerii urcă.pe idealurile din jurul satului unde aprind focuri, sar peste ele şi joacă în jurul lor, iar băieţii, cu un tăciune sau cu un băţ aprins la un capăt, fac roţi de foc în aer, strigând: „Alimori! Alimori!” în alte sate se face o roată de foc, căreia ii dau drumul să se rostogolească la vale. Prezenţa focului în această manifestare folclorică ne îndeamnă să privim sărbătoarea drept un ritual derivat din cultul solar. Sunt alte câteva elemente ce ne determină isă presupunem, că avem de a face mai curând cu un rit de stimulare magică, prin puterea stihiei pirice şi a cuvântului, a forţelor genezice ale pământului