, Un rol important, la care ne trimite chiar denumirea sărbătorii, il are aici cultul strămoşilor. Despre aceasta ne vorbeşte şi data ţinerii manifestării care coincide, de obicei, cu sărbătoarea Moşilor de câmelegi {sau cu Joia-Mare, consacrată, de asemenea, morţilor), precum şi o seamă de componente ce alcătuiesc rituali-tatea scenariuluI. În unele sate din Banat, această „serbare mito-folclo-rică se mai numeşte şi Strigarea peste sat: un flăcău „bun de gură„ stă undeva pe deal sau urcat într-un copac, de uncie, cu o voce uşor schimbată, făcând palmele pâlnie la gură, strigă ca să-1 audă tot satul nişte remarci satirice mai ales la adresa fetelor nemăritate şi a flăcăilor tom-nateci. Uneori replicile lui sunt reluate de întregul cor al tinerilor (G. Manolescu, Despre originea, semnificaţiile şi tipologia unui obicei străvechi: Strigarea peste sat, „Folclor literar„, voi. I, Timişoara, 1967, 111-150). Locul unde se află strigătorii, ora la care se petrecea acţiunea, ca şi forma cupletelor (diversificate) indică destul de clar că e vorba de o „voce„ numenală, aparţinând unui spirit tutelar, sosit din lumea de dincolo. Strămoşii apar în acest obicei în una din funcţiile lor de căpetenie: stimularea perpetuării neamului şi controlul asupra conduitei morale a colectivităţii, pe care o patronează şi după dispariţia lor fizică. S-au avansat câteva ipoteze în legătură cu denumirea obiceiului şi a strigătului „Alimori„ ce domină sonor întregul ritual. B. P. Haşdeu credea că e „v pietrificaţiune din latinescul Lemu-res, mai exact, Ad Lemures„ – către morţii deveniţi strigoi; era şi o sărbătoare la începutul lunii mai denumită Lemuria; deci, şi la români, ar fi un rit de alungare a morţilor (Etym. Mag., 877). Pe lângă faptul că, clin punct de vedere lingvistic, transformarea din Ad Lemures în Alimori pare prea puţin verosimilă, realitatea etnografică ne indică faptul că participanţii la ritual despart acest cuvânt în clouă părţi distincte, folosind cel de al doilea component al compusului mori şi ca element independent. Sub forma de moroi, moroane, moroniţe este folosit pentru a-i numi pe strigoi, adică fiinţe din lumea morţilor. In. Acest caz, prima parte a cuvântului compus ne trimite la turano-balca-micul aii – „şarpe„; roşu (una din culorile fiinţelor htoniene legate de focul adâncurilor pământului). E înrudit cu ală („balaur„) şi Alior, fiind prezent în numele eroului legendar şi mitologic Toma Alimoş şi în incipitul cunoscutei numărători din jocurile de copii: „Ala-bala.”. Cea de a doua parte, mori, e poate cea mai veche denumire autohtonă a sufletului strămoşilor şi a oaspetelui din lumea de dincolo, deoarece acest lexem mor-jmar se întâlneşte pe o mare întindere a Europei, desemnând realităţi şi fiinţe ale lumii morţilor şi întunericului de dincolo.

  ALUATUL: E simbolul zămislirii, al materiei aflate într-o fază de tre-cere şi devenire. Semnifică posibilităţile viitoare, trecerea de la un stadiu nediferenţiat, primar (făină, apă) la o calitate superioarĂ. În aceste accepţiuni, aluatul e adesea pomenit în Biblie. Pe de o parte, este alegoria noii învăţături a lui Hristos care schimbă viaţa sufletească a oamenilor, precum aluatul schimbă făina prefăcând-o iri pâine (V. Aga, Simbolica biblică, 35), iar pe de altă parte, se vorbeşte de aluatul fariseilor, plămădit din simţurile rele {Osea, 7, 4; Matei, 16-21). În tradiţia populară românească, plămădirea pâinii şi coacerea sunt acte profund sacralizate şi ritualizate, înconjurate de multe restricţii. Astfel, unei femei „necurate” ii este interzis să plămădească aluatul sau să pună pâinea în cuptor. Aluatului i se atribuie unele proprietăţi magice, fiind considerat un stimulent al creşterii: mamele obişnuiesc uneori să-i mânjească pe copiii lor cu aluat pe frunte. Ca şi pâinea, e considerat un apotropeu eficient împotriva duhurilor rele sau a deochiului: „Aluatul frământat în noaptea Crăciunului e bun de deochi la vite” (A. Gorovei, Credinţi, 7). Este şi un remediu împotriva sterilităţii feminine, deoarece femeilor care vor să aibă copii li se recomandă să şadă pe covată răsturnată în care în ajun s-a frământat pâineA. Il întâlnim, de asemenea, şi în magia premaritală: „Se crede că e bine ca fetele să mănânce aluatul ras de pe covată şi apoi vor plăcea flăcăilor” (ibidem, 133).

  ALUNIŢA: Mica excrescenţă pigmentată pe pielea omului pe care o are acesta de la naştere, prin însăşi denumirea ei, e pusă în legătură cu alunul – arborele magic al indo-europenilor. Dispunerea aluniţelor pe corpul omului e considerată o pecete tainică, după care se poate prezice viitorul persoanei şi trăsăturile sale de caracter. „Alunele-s semne de mare noroc şi de aceea să nu tai părul de pe ele că pierzi norocul” (A. Gorovei, Credinţi, 5). In. Vechile almanahuri, calendare şi aşa-zisele „gramatici ale dragostei şi sorţii”, la modă în secolele XVIII şi XIX, putem afla următoarele preziceri şi simptome caracterologice ale persoanelor având una sau mai multe aluniţe pe corpul lor. La femei: o aluniţă pe sprânceana dreaptă indică o căsătorie timpurie, pe stânga – o căsătorie târzie. Aluniţa de pe colţul ochiului indică un caracter cuminte şi echilibrat. Pe obrazul drept – sentimente de dragoste puternică, multiple aventuri amoroase. (Acesta este şi motivul pentru care femeile din înalta societate europeană, mai ales în secolele XVIII şi XIX, considerau pictarea unei asemenea aluniţe drept un accesoriu aproape obligatoriu al toaletelor de bal). „Prezenţa aluniţei pe obrazul stâng indică faptul că în calea succesului în viaţă veţi avea de întâmpinat mari obstacole, în schimb, existenţa ei pe nas vă garantează succesul în viaţă. Dispunerea ei pe una din buze e semn că aveţi o fire veselă, că sunteţi senzuală, vă place luxul şi că nu sunteţi predispusă să vă asumaţi responsabilităţi prea mari. Dacă aveţi o aluniţă pe pieptul drept – sunteţi predispusă să cădeţi dintr-o extremă în alta, pe cel stâng – sunteţi o fire generoasă dar puţin uşuratică. Pe talie – veţi avea mulţi copii. Pe umărul drept – sunteţi un om norocos, dacă e pe cel stâng – toată viaţa vă vor urmări încurcături şi greutăţi financiare. La bărbaţi: aluniţa de pe partea dreaptă a frunţii aduce glorie şi bogăţie, pe stânga – greutăţi financiare, în mijloc – o dragoste fericită. Pe urechi – veţi fi