antrenamente de body-building. Li s-au dat cele mai zdravene neveste. Fiii fiilor fiilor fiilor lor, după antrenarea intensă a fiecărei generaţii, au reuşit să clintească un pic buzduganul, iar fiii fiilor fiilor acestora l-au putut ridica până aproape de genunchi. Din fericire, omenirea n-a trebuit să mai aştepte alte câteva generaţii, căci Voinicul a^ apărut spontan, ca urmare a cine ştie cărei mutaţii, într-o zi, un flăcău subţiratic, cu totul deosebit de pachetele de muşchi ale celor „din plan”, a ieşit în curte şi a smuls din rădăcini un stejar plin de ghinde. L-a curăţat frumos de crengi şi a făcut o ditai ghioaga, bătută-n ţinte de aramă, pe care-a az-vârlit-o până-n nouri şi, după trei zile, a prins-o pe degetul mic. Împăraţii şi culturiştii au rămas cu gurile căscate şi au aplaudat în silă. De-atunci, voinici asemenea primului cutreieră veseli lunci şi văi, horind şi doinind, în căutare de zmei.

  Istoria medievală e în acelaşi timp foarte bogată şi extrem de monotonă. Ea abundă în nenumărate înfruntări între zmei şi voinici, al căror mobil este, de obicei, femela umană. Aici, povestirile eroice zmeieşti şi cele umane diferă radical, în primele, schema este următoarea: l. zmeul detectează domniţa prin simţul prinţesoreceptor. 2. Zmeul se deplasează spre palatul domniţei. 3. Zmeul supune oastea împăratului (tatăl fetei) şi obţine prinţesa ca tribut. 4. O duce în propriul castel şi-o vrăjeşte. 5. Zmeul detectează prin preajmă un voinic. 6. Ajutat de domniţă – care, de obicei, scoate ochii voinicului – zmeul îl ucide pe voinic. 7. Zmeul şi domniţa fac copii şi trăiesc fericiţi pân-la adânci bătrâneţi. Povestirile umane răstoarnă întrucâtva această schemă narativă: 1. Zmeul răpeşte prinţesa. 2. Împăratul pune un premiu pe capul zmeului: fiica de soţie şi jumătate din împărăţie. 3. Mulţi voinici încearcă în zadar. 4. Soseşte Voinicul. 5. El ajunge la palatul zmeului. 6. Ajutat de domniţă – care, de obicei, îl induce-n eroare pe zmeu – voinicul îl ucide pe zmeu. 7. Voinicul şi domniţa fac copii şi trăiesc fericiţi pân-la adinei bătrâneţi. Punând în cumpănă aceste cronici oarecum partizane, istoricul ajunge, vrând-nevrând, la concluzia că uneori trebuie să fi câştigat zmeul, alteori voinicul şi că, tinzând către un fel de hibridizare, rasa umană şi cea zmeiască n-ar fi fost, de fapt, atât de aprige duşmane cum s-a crezut până de curând. Există, de altfel, dovezi că, în decursul Evului Mediu, între ele au existat comerţ, contrabandă şi schimb de idei.

  Situaţia s-a dezechilibrat dramatic în momentul în care, poate printr-o nouă mutaţie, către 1250 după Cristos, a apărut super-eroul umanităţii, purtând numele de Făt-Frumos (foetusformosus). Unele femei însărcinate – conform statisticilor oficiale cam una la 100000 – observau, în timpul scaldei, că pântecele le-a devenit străveziu ca un zgârci şi că prin sticla lui se zăreşte un făt minunat, cu părul numai bucle de aur. Ochii lui mari şi apoşi păreau că grăiesc. Primele femei care-au vorbit despre vedenia aceasta au fost arse pe rug ca vrăjitoare. Altele au născut în locuri ascunse. Mare le-a fost uimirea când, după trei zile, s-au pomenit cu câte un vlăjgan pletos, cu cercel în ureche, care le zicea „mamă”. Feţii-Frumoşi s-au dovedit imbatabili în înfruntările cu zmeii. Doar zmeul zmeilor şi zmeul mioritic le-au făcut oarecum faţă, nereuşind să câştige nici ei, de altfel, mai mult de două bătălii (setth-uri în limba zmeilor) din cinci. Din acel moment, soarta zmeilor de suprafaţă a fost pecetluită. Ei şi-au părăsit palatele şi s-au retras iarăşi în lumea subpământeană, jelindu-şi gloria apusă.

  De pe la 1400 până la revelaţia lordului Humphrey amintirea zmeilor s-a estompat în aşa măsură, încât cei mai multi oameni considerau zmeul doar un produs al imaginaţiei, o frumoasă legendă din folclorul popoarelor. Câte o urmă de picior imprimată în lut apărea din când în când, menţinând treaz interesul publicului. Cele mai multe se dovedeau falsuri grosolane. Chiar şi după 1905, un dispreţ cvasi-unanim acoperea orice încercare neortodoxă de a privi istoria. Cu toate acestea, recente sondaje în arhive arată că atât CIA cât şi KGB-ul erau la curent cu existenţa reală a zmeilor şi că posedau, în unităţi militare secrete, câteva buzdugane, intens studiate, încrucişări sinistre între cele două rase ar fi fost încercate pentru crearea soldatului care să scoată flăcări pe nări. Azi, în faţa zdrobitoarelor dovezi paleontologice, arheologice, istoriografice, ca să nu mai vorbim de exemplarele vii capturate în subteran ca şi de cele, vechi de sute de ani, prinse în gheţurile mării Bering, scepticismul omului de ştiinţă trebuie să cedeze. Recentul congres internaţional cu tema „Zmeul, contemporanul nostru” (Zimnicea, 1983) a marcat o definitivă acceptare a fenomenului. ARME.

  Diferitele rase de zmei folosesc în luptă arme diferite. Totuşi, ele pot fi grupate în câteva categorii generale:

  Arme de atac.

  Le putem, la rândul lor, clasifica după cum urmează: > arme biologice: jetul de lichid incendiar împroşcat din nări asupra adversarului, colţii şi ghearele năprasnice, scuipatul cu precizie (zmeul zmeelor), loviturile violente de cap în gură (zmeul zmeilor), împunsul (zmeul cu coroană), trânta „că-i mai dreaptă” (zmeul mioritic), în acest ultim caz toate trucurile sunt permise.

  > arme verbale: înjurătura cu efect, blestemul în lung de linie, imprecaţia bifurcată, bălmăjeala, gân-găveala (zmeul sur de văgăună), imitarea, scălâm-barea (zmeul cu colţi). Sudalma simplă, dublă şi triplă e mânuită cu deosebită dexteritate. Dar poate cea mai eficientă armă verbală, mortală când e folosită de câinele de zmeu sau de muma zmeilor, este îmbălarea, care constă în lăudarea deşănţată, prelungă, mieroasă şi insistentă a adversarului. Prins într-un ghemotoc de fire umede care se solidifică rapid în contact cu aerul, acestuia nu-i mai rămâne nici o şansă. Mai toţi zmeii vorbesc morfolit, printre colţi. Cu desăvârşire mut pare a fi Animicştiutorul (de la care ne-au rămas totuşi comori de înţelepciune scrise pe coji de ouă). Oratorii speciei sunt zombalii, care nu pronunţă cuvinte, ci clinchete de ineluşe agăţate în colţi, deosebit de convingătoare (spun zmeii). Mai multe despre limba zmeilor, într-un capitol special. ^ artefacturi: sunt armele propriu-zise, fabricate de zmeii înşişi. Acestea